In Memoriam Mile Cărpenişan Premiul "Mile Cărpenişan" pentru Curaj in Jurnalism

” Am ajuns sa aflu si eu in sfarsit ce ma leaga de Kosovo atat de mult. Sa ii spun destin sa ii spun coincidenta? Nu stiu dar ce stiu e ca strabunicii mei sunt ingropati in pamantul ala. Au murit luptand pentru Kosovo si la noi la sarbii e o gena care ne face sa ne iubim familia sa ne respectam si sa nu ne uitam mortii. Si tocmai de aceea am ales aceasta melodie “Poslednja pesma o tebi” si acest titul. Piesa are niste versuri sugestive din care va traduc atat:
” …Si intotdeauna oficial promit , dar stiu in sinea mea ca mint, ca voi inceta sa imi amintesc si ca acesta este ultimul cantec despre tine…”
Ei bine dar Kosovo nu e doar un punct pe harta asa cum e vazut de cei ce impart cu pofta dreptatea lor. E totusi locul acela sfant in care si pentru care pamantul de acolo a fost imbibat cu sange sarbesc. Nu sarbii au inceput sa omoare. Abia dupa mai bine de 20 de ani de orori comise de albanezi le-au sarit balamalele de la usi si au plecat spre sud sa le aplice o corectie zdravana musulmanilor. DA. Din pacate a fost cam zdravana si asta a dus la alte drame si alte morminte au rasarit. Noi cimitire s-au umplut si prea multe femei s-au imbracat in negru. Si-au plans copii si barbatii prin biserici sau moschei cand nu era nevoie ca marmura sa fie spalata cu lacrimi. ” – Mile

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii – care ne-a făcut să ne simţim brateli – fraţi până la moarte…

Războiul sfârşitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenişan, brate al nostru…

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români – Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, George Roncea, „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar – pentru a-şi justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
……..
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…

George Roncea / Curentul

Sorin Bogdan, fost corespondent de război la PRO TV: “Mile Cărpenişan era un adevărat războinic”

Jurnalistul Sorin Bogdan (44 de ani), fost corespondent de război pentru PRO TV şi fost redactor-şef adjunct al postului Antena3, povesteşte despre momentele pe care le-a trăit împreună cu Mile Cărpenişan pe front.

Au transmis împreună, de la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei din 1999 şi au fost ca fraţii, deşi la acea vreme, transmiteau pentru posturi de televiziune concurente. Sorin şi Mile erau prieteni de mai bine de zece ani. “Mile era un un om adevărat”, îşi aminteşte Sorin. “Sunt mândru şi fericit că l-am cunoscut şi că a fost prietenul meu”.

De ce era Mile Cărpenişan un reporter bun?

Mile simţea subiectul şi întotdeauna ardea să ajungă primul la un eveniment. Uneori, îmi lăsa impresia că doarme cu bagajul făcut. Nu conta dacă era obosit sau era în vacanţă. Anul trecut, când au fost cutremurele din Indonezia, urmate de tsunami-uri, Mile era în Austria, în vacanţă. A sunat la Antena 1 şi a plecat imediat la faţa locului.

Cum se vede moartea unui camarad din “plutonul” reporterilor de război?

Am stat trei luni împreună la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, am locuit în aceeaşi cameră de hotel, deşi atunci lucram pentru televiziuni diferite (eu pentru ProTV, el pentru Antena 1), însă l-am simţit tot timpul ca pe un prieten. Era un adevărat războinic, încăpătânat cum îi şade bine unui sârb, nu se lăsa până nu obţinea informaţiile de care avea nevoie. Avea o intuiţie deosebita şi ne înţelegeam dintr-o privire. Mi se pare nedrept că a trecut de atâtea ori prin situaţii extrem de periculoase, a scăpat de gloanţe şi de bombe şi mi-ar plăcea să cred că acum ne joacă o farsă şi mâine va râde din nou alături de noi.

Erai mereu în competiţie cu Mile Cărpenişan. Ce te facea sa-ţi fie “teamă” de el, profesional?

La mijlocul anilor ‘90, lumea presei din Timişoara s-a înviorat brusc: apăruse Mile, un tânăr de 20 de ani pe care, dacă nu te mişcai suficient de repede, îl găseai deja la locul unui eveniment. De când a apărut Mile, nici un jurnalist nu mai putea avea linişte! Îşi iubea meseria din tot sufletul şi era dedicat total oamenilor care îl citeau sau se uitau la televizor.

Adesea, la Belgrad, fiind doar noi doi, eram nevoiţi să ne ducem în locuri diferite şi să confruntăm sau să schimbăm informaţiile obţinute pe teren, însă relatările noastre nu semănau. Mile ştia să filtreze datele şi să le povesteasca într-un fel aparte. Fiind şi sârb, relatările lui din războaiele care au destrămat fosta Iugoslavie veneau din suflet. Empatia lui faţă de durerea oamenilor de acolo nu avea cum să nu fie mai mare decât a mea.

Îl ascultam cum transmitea prin telefon şi, de multe ori, am înţeles mai bine ce simt sârbii, de ce au fost alături de Milosevic în timpul bombardamentelor NATO şi de ce s-au ridicat împotriva lui, după ce conflictul a încetat.

Spune-ne unul dintre momentele emoţionante prin care aţi trecut împreună, pe front.

La Belgrad, eram singurii jurnalisti care stăteam nopţi întregi pe acoperişul hotelului în care locuiam, pentru că nu era “Hyatt”, unde te obligau să intri în adăpostul antiaerian în timpul bombardamentelor. Într-o noapte, o rachetă a lovit Ministerul sârb al Apărării. L-am rugat pe Nelu, directorul hotelului – care era de origine română, din Banatul sârbesc- să ne duca repede cu maşina lui la faţa locului. L-am convins destul de greu şi ne-a dus pe ocolite până acolo. A parcat şi, când am coborat din maşină, am auzit o explozie îngrozitoare.

Pentru prima oară de la începutul războiului, avioanele NATO loviseră o ţinta atinsă – până atunci, le lăsau sârbilor timp să stinga incendiul şi sa adune morţii sau răniţii. Norocul nostru a fost ca am ajuns 5 minute mai târziu faţă de momentul exploziei şi că parcasem pe o stradă paralelă. Practic, în momentul exploziei, între noi şi minister era o altă clădire, care ne-a protejat. Altfel, am fi putut muri.

Cand am ajuns în faţa ministerului, toţi poliţiştii de la pază o luaseră la goană.”Mai vin o dată !”, mi-a spus atunci Mile, care auzise mesajul de alarmă de explozie, pe staţiile poliţiştilor. Cred că atunci am batut orice record pe suta de metri la viteză – am reuşit să fugim din zonă şi să ne ascundem într-un gang.

Rugămintea unui prieten era lege

Pe front, Mile avea o glumă preferată, o supersiţie sau un obiect norocos?

Îi plăcea să tot spună o glumă cunoscută, mai ales în Banat: “Nu s-a pomenit cal verde sau sârb deştept !”. Nu era superstitios, dar, da – ca orice jurnalist – avea obiecte la care ţinea. O bricheta Zippo, casca de protectie cu care a fost în conflictul din Irak…

Cum ştiai că îţi e prieten adevărat?

Înainte de a pleca la Belgrad, mama lui m-a rugat să am grija de el, eu fiind mai în vârsta cu 10 ani decât Mile. L-am considerat un frate mai mic, deşi de multe ori a fost invers: el a fost cel care m-a ajutat sau m-a ocrotit. Când s-a întors din Irak, mi-a adus amintire o eşarfă – “shimagh” -, iar când Kosovo şi-a declarat independenţa, ne-a transmis corespondenţe pentru Antena 3, unde eram redactor şef-adjunct, deşi demisionase şi nu mai avea un contract cu noi. L-am rugat să ne transmită ce se întâmpla în numele prieteniei noastre. Pentru el, rugămintea unui prieten era lege.

Ce îţi vine prima dată în minte când te gândeşti la el?

Nopţile petrecute cu ochii spre cer pe acoperişul hotelului din Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO. Şi furia care ne-a cuprins instantaneu, pe amândoi, când, după ce conflictul încetase, am aflat că la subsolul hotelului fusese unul dintre centrele de comunicaţii ale Armatei Iugoslave. Sătusem trei luni – fără să ştim – pe un adevărat butoi cu pulbere. Clădirea era o ţintă sigură pentru avioanele Alianţei.

Ca orice războinic, Mile era un romantic

Scrii pe blogul tău că Mile Cărpenişan era un romantic. Cum reuşea să jongleze cu romantismul şi duritatea corespondenţelor de război?

Ca orice războinic, Mile era un romantic, dar reuşea să ascundă asta. Ca orice jurnalist care a fost pe front, ura războiul. Rezona cu oamenii simpli, care sufereau de pe urma războiului. Trăia emoţiile lor şi avea o iscusinţă aparte în a le exprima în cuvinte.

Ce l-a făcut să se apropie de Daniel Răduţă, tânărul bolnav de leucemie ?

Aşa era Mile. Avea un suflet de aur şi trăia pentru ceilalţi. Un grup de jurnalişti au anunţat pe internet ca Daniel Răduţă are nevoie de ajutor şi, pentru el, a fost suficient. Pentru a strânge suma necesara salvării lui Daniel, a fost în stare să-şi vândă la licitaţie casca de metal care l-a protejat pe front. Parcă a sfost un semn.

Ion Cristoiu a scris despre noi

A existat o întâmplare anecdotică pe care ai trăit-o împreună cu Mile Cărpenişan?

Aş pomeni de seara în care a venit la Belgrad Ion Cristoiu, care a vrut să stea alături de noi pe acoperişuri, aşa cum auzise că facem, din corespondenţele noastre. I-am arătat oraşul. Era uimit că oamenii se plimbau liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără a da vreun semn că oraşul ar fi sub bombardamente. Am stat apoi la o terasă şi i-am explicat ce trebuie să facă după ce sună alarma aeriană. Noaptea următoare a fost una din cele mai teribile trăite de noi, cu multe bombardamente.

Ajuns în ţară, Ion Cristoiu a scris un editorial în “Cotidianul” în care spunea despre noi că e suficient să auzim huruitul avioanelor şi putem spune ce tip de aeronavă atacă. Ne-a amuzat ideea – de fapt, doar foarte puţini militari cu experienţă sunt în stare să recunoască aşa tipul de aeronavă – , însă am fost măguliţi de metafora pe care o folosise. Şi de de onoarea pe care Cristoiu ne-o făcuse, scriind despre noi.

Ana-Maria Onisei / Adevarul