Preşedintele Traian Băsescu l-a decorat, marţi, post mortem, pe jurnalistul Mile Cărpenişan, cu Ordinului Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
“Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie prin care a contribuit la corecta informare a opiniei publice româneşti asupra evenimentelor din mai multe zone de conflict ale lumii”, informează un comunicat al Preşedinţiei.
(Ar trebui sa-i dea si sarbii… – nota mea)
“Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”
Toamna anului 1998, anul in care razboiul din Kosovo tinea o lume intreaga cu sufletul la gura, l-a prins pe Mile Carpenisan lucrand pentru doua institutii de presa, si pentru Antena 1, si pentru ziarul National. “Inceputul, spune Mile, a fost o banalitate, pentru ca avem de filmat niste imagini si de facut un text. Cei de la Bucuresti se ocupau de montaj. Faceam o munca relativ usoara si m-am obisnuit foarte repede”. Cand a plecat in Kosovo, in calitate de corespondent de razboi pentru Antena 1, avea 23 de ani. Isi aminteste ca intr-o noapte, in timp ce venea de la Bucuresti spre Timisoara, a primit un telefon. Antena 1 il trimitea pe frontul din Kosovo, pentru corespondente de razboi. “Nici nu ne-am mai oprit in Timisoara. Am ajuns direct in vama. Era ireal. Parca era un film. Parintii mei nici nu au stiut ca plec. Au aflat dimineata la opt, la prima transmisie in direct”.
Amintirea zilelor si noptilor de cosmar pe care le-a trait in Kosovo i-a ramas vie in memorie. Orase in bezna, bombardamente, spectrul mortii, cadavrele civililor semanate pe strazi. “In noaptea aceea, cand am plecat din Romania, eram singura masina care circula pe strazile Belgradului. Ne-am dus direct la ambasada noastra. Numaram bombele. Seara ne-am intors in tara sa ne luam ceva haine. Am aflat ca toti jurnalistii straini au fost evacuati cu pusca la cap, in acea noapte. La intrarea la sarbi, i-am mintit pe vamesi ca suntem de la o revista literara si asa ne-au lasat sa intram. Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”.
Daca ar fi sa povesteasca despre cea mai cumplita experienta pe care a trait-o in Kosovo i-ar fi greu sa aleaga. “Noapte de noapte stateam si ne uitam unde cad bombele. Intr-una din nopti am vazut cum s-a luminat cerul. Pur si simplu, noaptea s-a transformat in zi. Lumina era atat de puternica incat puteai sa citesti o carte. De la balconul hotelului in care stateam m-am uitat in dreapta mea si am vazut o “ciuperca”, asemanatoare celei care se formeaza la explozia unei bombe atomice. Era imensa. Se intindea pe trei-patru kilometri inaltime. M-am speriat, insa m-am bucurat ca am prins si secunda numarul doi, dupa explozie. Am aflat ca se bombardase un combinat chimic”.
Alteori, isi aminteste Mile, in miezul zilei nu vedeai nimic in fata ta. Fara masti de gaze, folosind doar niste batiste, a filmat in locuri in care gradul de poluare era de 100.000 mai mare decat limita admisa.
Cat despre spectrul mortii, despre felul in care se simte un om in momentul in care o arma e atintita asupra sa, Mile Carpenisan spune : “Prima data cand treci prin socul acela este mai greu. Dupa aceea nu te mai impresioneaza nimic. Ramane doar o scarba fata de ceea ce pot oamenii sa isi faca unii altora. Atata timp cat esti un tip echilibrat, e bine. Dar i-am vazut pe unii care au innebunit”. Au innebunit vazand atata cruzime, atata sange, atatea vieti risipite in fata lor. “Ma pregateam de transmisie, imediat dupa o explozie. Erau acolo raniti, pompieri, medici, protectia civila, ziaristi, politisti, militari, civili. Dupa un sfert de ora, avioanele americane s-au intors. Sarbii le-au detectat pe radar si au spus: “Fugiti!”. A fost o chestiune de secunde. Eu am avut noroc. Majoritatea celor care au fost acolo, insa, au murit”. La polul opus, spune Mile, sunt si gazetari care nu au facut de fapt transmisiuni din razboi. “Cunosc multi ziaristi de razboi care au facut corespondenta din varful patului, din camera lor de hotel, si s-au intors acasa eroi”.
“In Bagdad, strazile erau ca un abator”
Episodul “Kosovo” l-a propulsat pe Mile Carpenisan in “breasla” jurnalistilor de razboi. Dar cel care l-a “calit” si mai tare a fost razboiul din Irak. “Razboiul din Kosovo a fost o vacanta pe langa cel din Irak. Orice jurnalist care intra in Irak trebuia sa semneze o hartie prin care isi asuma responsabilitatea pentru propria viata”. Mile Carpenisan spune ca primul soc pe care il ai cand ajungi acolo este, insa, cel termic. “In prima noapte am crezut ca mor, pentru ca temperatura a scazut de la 45 de grade Celsius la minus cinci grade. Am mers apoi sute de kilometri prin desert cu caravana si ne intalneam doar cu beduinii, care incepeau sa traga cu Kalasnikovul spre tine, pentru ca esti ziarist. Cea mai groaznica imagine, care nu-mi va iesi niciodata din cap, este intrarea in Bagdad. Drumul spre Bagdad era de fapt o sosea a mortii”. Greul abia atunci incepea, si din punct de vedere al profesionistului, dar si al omului. Imagini socante se iveau la fiecare pas.
De la Aman, din Iran, au plecat cu o caravana de peste 100 de masini pline cu jurnalisti, “o gasca de nebuni care se duc ca prostii la razboi”, cum se numeau unii pe altii. Au trecut ilegal granita in Irak, dupa care au fost atacati de un convoi. Atunci au fost rapiti sase jurnalisti. “Noi am intrat odata cu invazia terestra a americanilor. Inainte cu vreo zece kilometri de Bagdad, am dat peste sute de tancuri care pazeau intrarea in oras. S-a tras spre masinile noastre in continuu. Am fluturat carpe albe si, pana la urma, am aflat ca sunt tancuri americane. Cu greu i-am convins sa ne lase sa intram in oras. Eram fericiti ca am trecut de armata si, zece kilometri, am tinut-o numai in chiote de veselie”.
Veselia a tinut putin. Ceea ce au vazut odata intrati in Bagdad era greu de indurat pentru orice om. “Cand am ajuns in oras s-a asternut o liniste in toate masinile, cred ca timp de zece minute nimeni nu a scos nici un sunet. Toti ne-am scos tigarile si fumam. Strazile erau ca un abator plin de oameni. Dezastru, cadavre, creieri intinsi pe parbrize, oameni care te ameninta cu arma, gloante care iti trec pe langa ureche. Un slalom printre moarte si holocaust. Cand vezi atata moarte in jurul tau, sange, bucati de oameni, fum, anarhie crezi ca ai vazut Apocalipsa in direct”.
Cu toate acestea, desi isi risca viata din momentul in care au pasit in tara din care fac corespondenta, desi transmisiunile lor tin cu sufletul la gura o tara intreaga, odata intorsi acasa, munca acestor jurnalisti de razboi este privita ca o oricare alta activitate. “Cand ajungi in tara, toti te asculta pentru un sfert de ora, apoi se uita pe pereti. Nu ai cui sa povestesti prin ce ai trecut. Uneori, chiar te deranjeaza ignoranta celor din jurul tau. Iar imaginile de cosmar raman intiparite in subconstient. Te trezesti in mijlocul noptii si nu mai poti sa tragi aer in piept, pentru ca ai visat ca te-a im-puscat cineva”.
“La ce ora vrei sa plecam?”
Spre deosebire de ziaristi “mercenari”, care se incapatanau sa relateze stiri trunchiate despre razboi, vazute prin prisma intereselor patronilor care ii plateau, Mile a incercat si a si reusit sa suprinda obiectiv aspectele unui razboi in care, de multe ori, nu mai existau invingatori sau invinsi, “ai nostri” si “ai lor”, “baieti buni” sau “baieti rai”. In transmisiunile sale de la Belgrad Mile a vorbit despre oameni nevinovati ucisi, despre civilii prinsi intr-un razboi care nu era al lor, despre sacrificii inutile. “Nu sunt un antiamerican convins. Insa eu nu am facut altceva atunci decat sa le critic deciziile politice, lucru pe care il face acum americanul de rand. Americanilor nu le-au convenit comentariile mele facute imediat dupa bombardarea televiziunii din Belgrad. Ei sustineau ca au bombardat un instrument de propaganda, iar eu, prin intermediul stirilor de la Antena 1, am spus ca treaba nu e chiar atat de simpla. In momentul in care americanii sunt promotorii dreptului la libera exprimare, cred ca este o problema cand arunca cu bombe peste ziaristi. Si nu au murit doar ziaristi. Cand vezi atarnand la etajul trei o masa de montaj si trupul mutilat al unui ziarist de 21 de ani, care lucra acolo, iti pui anumite intrebari. De fapt, toti jurnalistii aflati acolo am criticat foarte dur acel atac cu bombe”.
In schimb, povesteste, cu soldatii americani detasati in Irak s-a inteles in limitele normalului. “Cu unii m-am inteles mai bine, cu altii, mai putin bine. De-abia cand am vazut invazia terestra a americanilor, am inteles de ce sunt prima forta armata din lume. Ce mi-a parut curios a fost faptul ca toti soldatii americani din linia intai erau numiti ´Gonzalesª. Am inteles ulterior de ce: sunt imigranti care aleg armata pentru facilitati. De exemplu, primesc mai repede cetatenia si au un venit sigur, chiar daca au o viata nesigura. Sunt lucruri pe care soldatii nu se feresc sa le recunoasca, dar pe care lumea nu le stie”.
La un moment dat, dupa ce s-a intors din Irak, Mile Carpenisan povestea ca jurnalistii nu sunt agreati de nimeni in timpul unui razboi si l-am intrebat daca, totusi, nu exista vreo categorie de oameni care le este apropiata. “Oriunde, serviciile speciale sunt primele care incearca sa se apropie de jurnalisti. Chiar si ziaristii straini care au venit in Romania in timpul Revolutiei din ‘89 au avut asemenea “prieteni”. In orice situatie de criza, cand e un conflict care priveste natiunea, exista straini foarte amabili, cu care te intalnesti “accidental”, care vorbesc frumos cu tine, iti dau o cafea si abia asteapta sa te “citeasca”, iar apoi sa te manipuleze. Translatorii si soferii sunt cele mai bune exemple pe care le stiu”.
Dupa razboi, intorsi acasa, corespondentii de front isi reiau vechea meserie – jurnalist de eveniment. Exista insa riscul sa se plictiseasca… Nu le mai spun mare lucru nici accidentele cumplite, nici arestarile de la miezul noptii. “E greu. E cumplit. Este, de fapt, un exercitiu de supravietuire. Daca nu esti in stare sa faci asta, ramai blocat si te gandesti ca soldatii din Vietnam ce groaznic, dar si ce bine a fost odata… Iti inchei cariera si te apuci sa scrii carti, sa faci expozitii, sa predai. Dar eu inca mai am de lucru”.
L-am intrebat daca, dupa toate campurile de lupta prin care a trecut, pe care le-a vazut, ar mai pleca departe de tara corespondent de razboi. Ni s-a raspuns printr-o intrebare : “La ce ora vrei sa plecam?”
Ziarist la 18 ani
La plecarea in razboiul din Kosovo, Mile Carpenisan avea ceva experienta si in presa scrisa, si in televiziune. A intrat in breasla jurnalisticii in 1993, la 18 ani. “A fost o miscare care putea sa nu aiba nici un fel de rezultat. Am mers pe la ziarul ´Timisoaraª, in 1993. Atunci ziarul se vindea in 100.000 de exemplare. Nu stiam despre jurnalism decat ceea ce vazusem in filme. Eram imatur si nu prea intelegeam ce am de facut. Au fost mai multi oameni care m-au ajutat si toti erau condusi de avantul jurnalistic de dupa Revolutie”.
A stat putin in presa scrisa, pentru ca a inceput sa cocheteze cu imaginea pe sticla. “Mi se parea mult mai fascinanta televiziunea si am plecat la o televiziune locala. In timp ce la ziar erau oameni mai in varsta, la televiziune erau mai dinamici. A fost, de fapt, o alta lectie de presa. Era altceva decat invatasem in presa scrisa. Am invatat totul acolo, de la chestiile tehnice pana la filmare. Pentru ca, daca vrei sa iasa ceva bine, trebuie sa faci totul singur. Eram foarte optimist, foarte entuziast. Uneori, acum, simt ca m-am cam saturat. Atunci, cred ca era frumos pentru ca era vorba de aripile pe care ti le da tineretea”.
Dupa aceea in cariera lui s-a ivit o provocare – Televiziunea Timisoara 89. “Televiziunea fusese cumparata si era cu un picior in groapa. Exista provocarea de a face cea mai buna televiziune locala. Eram o echipa care am incercat si chiar am reusit sa realizam proiectul – care s-a prabusit din pacate – dar noi am facut ce am crezut ca este mai bine. Televiziunea a murit urat, pentru ca asa a fost conjunctura socio-politica din acea perioada. A fost o moarte oribila si au ramas o gramada de oameni pe drumuri. Nu avea nici o legatura cu profesionistii de acolo. Nu puteai sa intretii o televiziune numai din publicitate. Piata publicitara din Timisoara este slaba si in prezent. La acea vreme, nici nu prea stiau oamenii ce-i aia publicitate. Dar cred ca nimeni nu regreta ca a lucrat acolo. Eu am plecat prin 1997 de acolo de pe postul de redactor-sef. Nu puteam sa nu platesc oamenii si nu puteam sa vin cu bani de acasa, asa ca am plecat. Ceilalti care au venit si au vrut sa faca ceva nu aveau cu ce. Din momentul in care am lasat televiziunea, aceasta a functionat inca un an. Nu as mai vrea sa trec prin acea perioada”…
Integral in Revista TIMPOLIS
