In Memoriam Mile Cărpenişan Premiul "Mile Cărpenişan" pentru Curaj in Jurnalism

May 4, 2016

“Binecuvântat riscul de a fi jurnalist!”. Simona Lazăr şi Valentin Ţigău au primit Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism 2016, pentru activitatea lor prodigioasă în slujba Adevărului şi a Valorilor Româneşti

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Diploma Mile Carpenisan - Civic Media 2016 - Simona Lazar - Valentin Tigau - Radio RomaniaAsociaţia Civic Media, organizaţie prezentă în spaţiul neguvernamental românesc din anul 2000, a acordat ieri, de Ziua Libertăţii Presei, pentru a şaptea oară consecutiv, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism, distincţie fondată In Memoriam colegul nostru de presă, jurnalistul de război Mile Cărpenişan, plecat mult prea repede dintre noi.

Valentin-Tigau-Simona-Lazar-Radio Romania Premiul Mile Carpenisan 2016 Civic Media

Valentin Ţigău şi Simona Lazăr – Jurnalişti Radio România

Anul acesta, împreună cu portalul interactiv de recuperare vizuală a spaţiului istoric românesc Basarabia-Bucovina.Info, Asociaţia Civic Media, cu o prezenţă mai retrasă din cotidian, recompensează onorific plurivalenţa şi profesionalismul a doi jurnalişti extraordinari: soţii Simona Lazăr şi Valentin Ţigău, care primesc Premiul “Mile Cărpenişăn” pentru activitatea lor prodigioasă în slujba Adevărului şi a Valorilor Româneşti. Cei doi ziarişti profesionişti ai Radio România, interzişi în Ucraina pentru reportajele lor despre românii din sudul Basarabiei, sunt prezenţi zilnic atât pe undele Radio România Internaţional şi Antena Satelor cât şi, în masura timpului disponibil, pe blogurile personale – Carnete şi Valentinotes -, dar mai ales pe site-urile PresadeTurism şi Vacanţierul.ro.

Jurnalista şi scriitoarea sensibilă Simona Lazăr şi experimentatul analist – dar şi fotoreporter – Valentin Ţigău, fost corespondent al Radio România la Chişinău în vremuri de prigoană pentru orice ziarist venit de la Bucureşti, au aflat că sunt interzişi în Ucraina în 2011, la graniţă. Cei doi publicişti se întreptau într-o delegaţie oficială a statului român spre Ismail, pentru a participa la sfinţirea Bisericii din Hagi-Curda, singura Biserică din Ucraina care ţine de Patriarhia Română, refacută în anii din urmă, după ce a fost aruncată în aer de sovietici. Ei au fost declaraţi persona non grata pentru seria de materiale apărută în Jurnalul Naţional sub tiltul “Reporter în Basarabia de Sud”. Reportajele lor vibrante despre pământurile româneşti răpite de URSS, cu frumuseţile lor nepieritoare, şi despre fraţii români obidiţi sub stăpâniri străine se găsesc şi pe blogurile Românii de lângă noi şi Basarabia – Celălalt Univers.

Simona Lazăr: “Binecuvântat riscul de a fi jurnalist!”

“Nu mă gândeam că voi simţi la propriu cât de greu este să fii român în Ucraina”, declara Simona Lazăr la momentul interdicţiei. Simona Lazăr: “N-am crezut ca ciclul nostru de reportaje din comunitatile romanesti sud-basarabene vor provoca atat de tare autoritatile statului vecin (si prieten) incat sa ne puna interdictie pe teritoriul lor. Am scris atunci foarte mult despre viata simpla a romanului sud-basarabean, despre faptul ca limba romana, limba in care gandesc, este considerata “subversiva”, despre bisericile romanesti care au fost distruse in anii comunismului si despre cat de greu se revine astazi la ele. Am scris despre batranii din Oziornoe care traiau asteptand sa auda un glas “de acasa” si despre copiii din Erdec-Burnu, adunati pe furis (de teama autoritatilor) intr-o seara ca sa ne demonstreze ca si ei stiu sa danseze Calusarul. Am scris despre statuia decapitata a lui Eminescu, de la Odessa si despre Cetatea Alba, cu simbolurile voievodului Stefan cel Mare razuite de pe fatada. Am scris despre scolile in care invata copiii etnici romani (asa ar fi corect sa-i numim, cata vreme traiesc in alta tara), despre cartile tiparite in Romania a caror trecere peste granita e considerata infractiune, despre recensamintele facute cu creionul, pentru ca cuvantul “roman” sa fie inlocuit cu “moldovean”. Am scris despre toate aceste realitati, cu sentimentul ca ele intr-o zi vor putea fi indreptate. Am sperat chiar sa constat acest lucru, indreptandu-ma catre Ucraina, pentru a participa la prima sfintire – dupa 60 de ani! – a unei biserici romanesti, la Hagi-Curda, in sudul Basarabiei. Credeam chiar ca voi vedea schimbarea, caci evenimentul o promitea. Dar pentru mine bariera nu s-a mai ridicat. (…) Reflectand la acest moment, acum pot spune si eu: Binecuvântat riscul de a fi jurnalist!”

Autoare şi de versuri şi proza, o parte din scrierile literare ale Simonei Lazăr pot fi citite la Casa cu tamarisc şi alte proze, Corabie spre Magonia, Iarba manuscriselor şi Somnul grifonului.

Valentin Ţigău: “Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul”

La momentul respectiv, Valentin Ţigău a declarat, cu modestie: „Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta ca alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit“.

Modele şi repere ale jurnalisticii româneşti

Nu, nu aţi greşit, afirmăm cu siguranţă. După cum o demonstrează toată munca lor ulterioară acestui incident inter-statal. Pentru că în ciuda interzicerii lor, activitatea lor constantă şi neobosită pentru tot ce-i românesc nu s-a oprit de atunci. Dimpotrivă. Iată de ce, Asociaţia Civic Media şi platforma de istorie şi recuperare vizuală Basarabia-Bucovina.Info sunt onorate să le omagieze întreaga activitate şi fermitate întru scrierea şi rostirea adevărului, indiferent de circumstanţe şi consecinţe, prin Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism. Ziariştii pur-sânge ai Radio România, Simona Lazăr şi Valentin Ţigău, sunt autentice modele şi repere ale jurnalisticii româneşti, pentru orice cititor de presă şi ascultător de radio, pentru orice român însetat de frumos şi adevăr. Le mulţumim!

Decernarea Premiului va avea loc într-un cadru festiv.

Începând din 2010, Civic Media a premiat de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei – jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă cu vicepreşedintele Parlamentului European Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai – Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al drepturilor românilor din Harghita şi Covasna, pentru ca apoi să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovinean Vasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, acum plecat dintre noi fără a-şi fi mai văzut plaiurile natale, pentru ca anul trecut să-l premiem pe istoricul şi jurnalistul basarabean Alexandru Moraru. În memoria lui Mile Cărpenişan reamintim una din ultimele sale dorinţe, scrise în eter: “Vă provoc să fiţi oameni! În fiecare zi, vă provoc să faceţi câte o faptă bună”. Să nu uităm nicicând această “provocare”. Doamne, ajută!

InMemoriam-MileCarpenisan.Ro

Basarabia-Bucovina.Info

CivicMedia.Ro

Irina Gotisan cu steagurile Romaniei la Grand Canyon National Park

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 3, 2015

Istoricul, arhivistul şi ziaristul basarabean Alexandru Moraru primeşte Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism 2015

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Premiul Mile Carpenisan Civic Media 2015 Alexandru Moraru BasarabiaPremiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism merge în Basarabia

Asociaţia Civic Media, organizaţie neguvernamentală cu 15 ani de activitate civică, a acordat de Ziua Libertăţii Presei, pentru a şasea oară consecutiv, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism, distincţie fondată In Memoriam colegul nostru de presă, jurnalistul de război Mile Cărpenişan, plecat prea repede dintre noi.

Anul acesta, în colaborare cu portalul Basarabia-Bucovina.Info, Premiul “Mile Cărpenişăn” merge în Basarabia, fiind acordat istoricului, arhivistului, jurnalistului şi, nu în ultimul rând, bloggerului Alexandru Moraru, cunoscut cercetător pe tărâmul informaţiilor cu totul inedite de la Chişinău.

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei –  jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă cu vicepreşedintele Parlamentului European Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai – Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al drepturilor românilor din Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovinean Vasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Alexandru Moraru si sotia sa Maria Botnaru

Laureatul Civic Media de anul acesta, Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi collaborator al portalului Ziaristi Online, se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, cum ar fi: Secretele Istoriei, Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară, Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. Dar şi în reviste de profil, ca Magazin Istoric şi Historia, printre altele.

Autor al mai multor lucrări de specialitate, dintre care amintim “Racovăţ de sub Cetatea Sorocii” şi Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944” (coautor), „Basarabia antisovietica”, „Victimele terorii comuniste 1944-1954” (Premiul “Document” al Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi Biroului de Informare al Consiliului Europei de la Chişinău), „Basarabia: Scrisori către Mareşal. Documente inedite”, ş.a., Alexandru Moraru provine dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de organele sovietice în 1941.

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, Alexandru Moraru, a fost profesor de istorie şi ştiinţe sociale, director al Muzeului Raional de Istorie şi Etnografie din Criuleni, colaborator ştiinţific superior în secţia Valorificare şi publicare a documentelor, apoi şef secţie Completare, arhive departamentale şi lucrări de secretariat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Şef secţie Valorificare a Documentelor la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, apoi colaborator ştiinţific (secţia Ştiinţă) la Centrul de Cultură şi Istorie Militară a Moldovei.

Îi mulţumim pentru munca sa neobosită în slujba adevărul istoric despre Basarabia şi îl felicităm din toată inima!

Asociaţia Civic Media

Basarabia-Bucovina.Info

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Alexandru Moraru - Sovietizarea - Magazin IstoricMulţumiri: A.M. PressUniunea Ziariştilor Profesionişti din România, RADOR, Ziua NewsCurentul, Ziaristi Online

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 3, 2014

Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism 2014 acordat de Civic Media publicistului Vasile Ilica, “persona non grata” in Ucraina. FOTO/VIDEO/INTERVIU

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Diploma Mile Carpenisan - Civic Media - Dl Vasile Ilica - Veteran de Razboi Interzis in Ucraina 2014 Romania Mare - Basarabia-Bucovina.Info

Dl Vasile Ilica - Basarabia-Bucovina.InfoVeteran de razboi, publicist, scriitor, cercetator asupra masacrelor antiromanesti din nordul Bucovinei si chiar martor direct al evenimentelor ce au culminat cu masacrul de la Fantana Alba, dl. col. (r). Vasile Ilica, devenit “persona non grata” in Ucraina la 88 de ani, a fost distins de Ziua Libertatii Presei 2014 cu Premiul “Mile Carpenisan”, pentru lupta sa neobosita in numele adevarului istoric. Asociatia Civic Media si portalul Basarabia-Bucovina.Info i-au acordat dlui Vasile Ilica Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, in semn de omagiu pentru intreaga sa activitate in slujba adevarului, ca publicist si cercetator privind masacrele holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei.

Incepand cu 2010 (video), Asociatia Civic Media acorda Premiul pentru curaj si excelenta in jurnalism “Mile Carpenisan”, in memoria colegului nostru plecat prea repede dintre noi. Premiul a fost acordat pana acum, in 2010, jurnalistului si cameramanului Antena 3 Dan Nitescu – pentru curajul demonstrat la evenimentele din 7 aprilie 2009 de la Chisinau, in 2011, reporterului de razboi, blogger si jurnalist independent Cristian Botez si ziaristului oradean Florin Budea, haituit in instanta de Laszlo Tokes, in 2012, reputatului analist de politica internationala Corneliu Vlad iar in 2013 a revenit avertizorului Dan Tanasa, “inamicul public Nr. 1″ al extremistilor maghiari de pretutindeni. Dl. Vasile Ilica se poate mandri ca este considerat, si dansul, “inamicul public Nr 1″, dar al statului ucrainean, fiind in continuare interzis pe meleagurile sale natale, in ciuda schimbarii regimului si desi anul acesta implineste 90 de ani.

Vasile Ilica a primit in aprilie 2012, in ajun de Sfintele Pasti si a doua zi dupa comemorarea masacrului de la Fantana Alba, interdictie de intrare in Ucraina pentru cinci ani, desi casa sa parinteasca si mormintele parintilor se afla in regiunea Cernauti a fostei republici sovietice. Situatia sa a fost adusa de Civic Media in atentia presedintelui Romaniei si a ministrului de Externe al Romaniei, acesta din urma trimitandu-l sa negocieze cu Securitatea ucraineana (SBU). Cu toate ca Romania, prin conducatorii ei vremelnici, se declara o sustinatoare infocata a integritatii teriotoriale a Ucrainei si a presupusului ei parcurs european si euro-atlantic, statul articificial vecin nu catadicseste sa respecte nici cele mai elementare drepturi ale romanilor, consfintite prin acorduri internationale. Aceasta fie ca sunt la ei acasa, in Transcarpatia, nordul Bucovinei, Tinutul Herta si Bugeac, Basarabia istorica, fie ca sunt cetateni ai Uniunii Europene, ca Vasile Ilica si alti doi jurnalisti profesionisti, declarati de asemenea “dusmani ai poporului ucrainean” pentru articolele lor despre comunitatea romaneasca din Ucraina, Simona Lazar si Valentin Tigau, de la Jurnalul National si Radio Romania.

Civic Media, asociatie infiintata in anul 2000 cu scopul de a contribui la apararea valorilor nationale prin intermediul mass-media si a actiunii civice directe si inteligente, devenind si o redutabila resursa de informatii si analize geopolitice, ca editor a numeroase volume de specialiate, profita de aceasta ocazie pentru a atrage atentia autoritatilor statului roman de azi, urmatoarele:

1. Actuala Ucraina va merge spre destramare in cel mai scurt timp, conform previziunilor si, momentan partial, a hartii intocmite de analistii Civic Media si prezentate in ziarul ZIUA inca de-acum 10 ani. Din cele doua state care vor rezulta, in cel cu pretentii de afiliere la structurile euro-atlantice, ponderea minoritatii romanesti – estimata la circa 600.000 de romani – va creste major, ca urmare a micsorarii populatiei ucrainene a noului stat creat. De asemenea, in aceeasi situatie se va afla minoritatea poloneza dar si cea rusa ramasa, si, cu un rol minor, cea maghiara. In noile conditii se impune ca statul roman sa faca tot ceea ce este posibil ca membrii comunitatii romanesti din Noua Ucraina – impreuna cu cei ai comunitatii poloneze, minoritate care apartine de un stat cu care impartasim numeroase deziderate europene si euro-atlantice – sa beneficieze de aceleasi drepturi de care beneficiaza minoritatea maghiara din Romania.

2. Prin preluarea sub control a Crimeii de catre Federatia Rusa, invocandu-se existenta unui act administrativ al fostei URSS, acum anulat sine-die, se creeaza premisa posibilitatii invocarii aceleiasi proceduri, ce-si va intra in legalitate dupa modelul deschis de precedentul Kosovo, si in cazul Insulei Serpilor, pamant romanesc si important punct geostrategic si geoeconomic la Marea Neagra, cedat fostei URSS, de asemenea, printr-un simplu act administrativ, respectiv un proces verbal (!), dar prezent in cadrul teritoriului national al Romaniei in urma Tratatului de la Paris din 1947.

3. Avand in vedere previzibila disolutie a statului ucrainean rezultat in urma disparitiei URSS, stat ex-sovietic cu care Romania a semnat un rusinos Tratat de baza in 1997, criticat adeseori de actualul presedinte al Romaniei, Traian Basescu, dar niciodata denuntat, documentul in sine devine caduc si se auto-anuleaza de la sine, deschizandu-se astfel posibilitatea negocierii pe cale pasnica a revenirii tuturor teritoriilor romanesti ocupate de URSS – expresia administrativa a unui regim criminal blamat la nivel mondial – la tara mama, Romania.

Civic Media si pagina de istorie nationala Basarabia-Bucovina.Info sunt onorate sa mai spele putin din delasarea autoritatilor si sa confere acest premiu binemeritat col. (r) Vasile Ilica, impreuna cu desemnarea sa drept membru de onoare al Asociatiei Civic Media. Dl. Vasile Ilica este si membru de onoare al Asociatiei Nationale pentru Cultul Eroilor cat si membru al Asociatia “Pro Basarabia si Bucovina” si Societatii pentru Cultura Romaneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti si a fost distins pentru activitatea sa, printre multe altele, cu „Premiul Document” al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova şi Biroului de Informare al Comisiei Europene din Republica Moldova.

Dl. Vasile Ilica este martor direct al evenimentelor care au culminat cu masacrele de la Lunca si Fantana Alba din 1941 si un cercetator pasionat, meticulos si eficient asupra holocaustului bolsevic din nordul Bucovinei, cum il numeste chiar dansul in scrierile sale. In 2012, anul interdictiei, a facut publica o noua descoperire macabra, respectiv dovada unei alte crime in masa: sute de romani dar si ucrainieni, executati de NKVD, filiala ucraineana, dupa prima ocupatie a Bucovinei si aruncati intr-o groapa comuna in Cernauti inainte de venirea trupelor romane eliberatoare. Dl. Vasile Ilica, care banuieste ca acesta este motivul interdictiei sale, a descoperit chiar si lista cu numele victimelor ucise de NKVD, lista care ar trebui sa intre imediat in atentia Parchetului General al Romaniei, avand in vedere ca aceasta crima in masa s-a petrecut pe teritoriul Romaniei, asupra unor cetateni romani.

Concret, dansul considera ca “această măsură luată de autoritățile ucrainene de la Cernăuți se constituie ca formă de „represalii“ împotriva autorului cărții „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul: Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“, lucrare în care pentru prima dată se publică un număr de șase liste, traduse în limba română, cu numele a 222 deținuți politici bucovineni ce se găseau în iunie 1941 în Închisoarea din Cernăuți, unde au fost condamnați la moarte și executați de către organele UKGB în perioada 28 iunie–3 iulie 1941.

Pe langa articolele de istorie si dezvaluiri din Familia română, Crişana, Arcaşul, Plai românesc, Zorile Bucovinei, Gazeta de Herţa, s.a., laureatul Civic Media 2014 este autorul urmatoarelor lucrari de specialitate, ce ar trebui achizionate in numar cat mai mare de mai multe ministere ale Romaniei, si difuzate atat in tara cat si in strainatate:

1) „Fântâna Albă o mărturie de sânge“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 1999, 320 pagini. Lucrarea a fost lansată la cel de al III-lea Congres al Intelectualității din Nordul Bucovinei (5 martie 2000);
2) Volumul „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2003, 477 pagini. Această lucrare a necesitat mai bine de 7 ani de documentare în rândul victimelor stalinismului, în diverse arhive și în presa timpului. După lansare, această carte a beneficiat de o frumoasă recenzie a ziaristei Maria Toacă intitulată „File sângerânde din cartea neagră a neamului“ publicată în revista Zorile Bucovinei, din 4 mai 2004;
3) Volumul „Bucovina abandonată“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2010, 476 pagini. Această carte a fost lansată în cadrul simpozionului „Sărbătoarea cărții“, organizat de Societatea pentru cultură românească „Mihai Eminescu“ din Cernăuți, la data de 25 aprilie 2010, prilej cu care mi s-a acordat o diplomă de onoare;
4) „Bucovina pe calea reîntregirii – 1775–1918“, 152 pagini – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Bucovinei din 1918 și distribuită studențilo și elevilor bucovineni și basarabeni ce au studiat în România.
5) „Basarabia la întâlnire cu istoria – 1917–1918“ – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Basarabiei, ce de asemenea a fost distribuită studenților și elevilor din Bucovina și Basarabia.
6) Volumul „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2011, 239 pagini, lucrare propusă a fi prezentată la simpozionul „70 de ani de la masacrul de lângă Fântâna Albă“ (31 martie 2011) – simpozion organizat de Societatea Golgota din Cernăuți.
7) Volumul “Bucovina noastra – Antologie istorica 1775 -2011″ – Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2012, 695 pagini, cu o prefata de prof. univ. dr. Mihai Drecin

La aflarea vestii noastre privind noua recunoastere a muncii sale deosebite, de catre Civic Media si Basarabia-Bucovina.Info, dl. Vasile Ilica, care implineste anul acesta 90 de ani, fiind născut la 11 noiembrie 1924 în satul bucovinean Broscăuţii Noi, din apropierea Storojineţului si apoi refugiat în anii ’44, a fost extrem de emotionat. Dansul ne-a marturisit ca tot ce-si mai doreste in acest moment este sa-si sarbatoreasca implinirea a 90 de ani alaturi de prietenii si camarazii sai, acasa, in Bucovina natala. Il va ajuta oare Presedintele Romaniei sau Ministerul de Externe al Romaniei?

Surse: InMemoriam-MileCarpenisan.Ro via Asociatia Civic Media si Basarabia-Bucovina.Info

Descarcati de aici Memoriul trimis de Vasile Ilica Ministerului de Externe al Romaniei si vedeti mai jos Contestatia sa trimisa organelor Ucrainei.

Adenda: Despre toate acestea, dar in mod special despre descoperirile cercetatorului nonagenar Vasile Ilica privind masacrele holocaustului bolsevic din Bucovina ocupata, puteti afla din interviul realizat de Victor Roncea cu ocazia comemorarii a 73 de ani de la Masacrul de la Fantana Alba, din 1 aprilie 1941, disponibil mai jos. Basarabia-Bucovina. Info urmeaza sa publice largi extrase din lucrarile laureatului nostru, veteranul de pe frontul adevarului romanesc, Vasile Ilica.


Cercetator al Masacrelor din Bucovina, veteranul Vasile Ilica distins cu Premiul Mile Carpenisan 2014 de ZiaristiOnlineTV

De asemenea, cititi mai jos o cronica a lucrarii “BUCOVINA NOASTRĂ – Antologie Istorică 1775-2011″, scrisa de prof. Vasile Stancu si publicata de Condeiul ardelean, ascultati un interviu cu dl. Vasile Ilica publicat de Rador -sub titlul Tragedia de la Fântâna Albă si urmariti emisiunea ProTv – Romania te iubesc! – Amintiri scaldate in sange. Crimele de la 1 aprilie 1941: cum au fost ucisi mii de romani de catre sovietici (video integral mai jos), ai carei realizatori s-au deplasat la Oradea pentru a se documenta in mod special de la veteranul nostru, caruia ii dorim multa sanatate si sa ii dea Dumnezeu sa i se implineasca dorinta sa pentru 11 noiembrie, cand va implini 90 de ani. Doamne ajuta!


Masacrul de la Fantana Alba – 1 aprilie 1941 – Amintiri scaldate in sange de ZiaristiOnlineTV

DOCUMENTE:

Familia romana 2012 decembrie NEW.vp

Familia romana 2012 decembrie NEW.vp

BUCOVINA NOASTRĂ – Antologie Istorică 1775-2011 de Vasile Ilica

Dl Vasile Ilica distins de Familia Romana - Foto Gheorghe Petrila - Basarabia-Bucovina.Info

prof. Vasile Stancu

Dl Vasile Tarateanu la lansarea cartii dlui Vasile Ilica - Foto Gheorghe Petrila - Basarabia-Bucovina.Info

Dl. Vasile Tarateanu prezentand cartea dlui Vasile Ilica

Autorul Vasile Ilica (foto sus), născut la 11 noiembrie 1924, în satul bucovinean Broscăuţii Noi, din apropierea Storojineţului, de profesie subinginer constructor, refugiat în anii ’40 din Bucovina, veteran de pe frontul antihitlerist al celui de-al II-lea război mondial, a cunoscut din tinereţe vicisitudinile conflictului mondial care a afectat atât de tragic ţara noastră în acea perioadă. Atunci, ne aminteşte Vasile Ilica în cartea sa, „din trupul României Mari au fost rupte teritorii şi comunităţi însemnate prin jocul politic al marilor puteri ale vremii: Germania, Italia şi URSS. Din păcate, Pacea de la Paris din 1946-1947 a sancţionat abuziv rămânerea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei sub controlul URSS. … Tragediile individuale şi colective suferite în acei ani şi după aceea, până astăzi, au rămas nu numai în memoria documentelor, ci şi a celor care au fost martorii sau actorii evenimentelor”.

(more…)

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 3, 2013

Premiul Mile Carpensian 2013 pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism – Dan Tanasa, “inamicul public nr. 1″ al extremistilor maghiari de pretutindeni

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Incepand cu 2010 (Video), Asociatia Civic Media acorda Premiul pentru curaj si excelenta in jurnalism “Mile Carpenisan”, in memoria colegului nostru plecat prea repede dintre noi. Premiul este in valoare de 1000 de euro, suma care a constituit un binemeritat sprijin benefic-surpriza al activitatilor tuturor premiantilor nostri, ceea ce ne face sa multumim si pe aceasta cale generosilor sponsori ai manifestarilor trecute si a celei prezente.

Premiul a fost acordat pana acum, in 2010, jurnalistului si cameramanului Antena 3 Dan Nitescu – pentru curajul demonstrat la evenimentele din 7 aprilie 2009 de la Chisinau, in 2011, reporterului de razboi, blogger si jurnalist independent Cristian Botez si ziaristului oradean Florin Budea haituit in instanta de Laszlo Tokes, si, in 2012, reputatului analist de politica internationala Corneliu Vlad.

Anul acesta Civic Media omagiaza curajul unui “nebun pentru Romania”.

Amenintat cu moartea in repetate randuri, autor a numeroase initiative civice si sesizari penale in apararea romanilor discriminati pe criteriu etnic, promotor si factor energizant al unor curente de solidaritate si patriotism romanesc, la nivel national si european, pornit de la munca de jos a activistului civic si ajuns cel mai citit si citat blogger pe probleme nationale din tara, colaborator a numeroase publicatii si televiziuni din Romania, considerat de catre capii UDMR drept “inamicul public nr 1 al maghiarimii” – in fapt al extremistilor maghiari agitatori ai autonomiei “tinutului secuiesc” -, avertizorul public asupra drepturilor romanilor din Harghita si Covasna Dan Tanasa ne marturiseste ca se spune despre el adeseori daca nu cumva este nebun.

“Doar un nebun ar face ceva pentru țara și semenii lui așa, fără să fie plătit de cineva”, afirma Dan Tanasa intr-un interviu realizat de portalul Ziaristi Online de 3 Mai, Ziua mondiala a Libertatii Presei, zi care cade anul acesta chiar in Vinerea Patimilor Mantuitorului nostru, Iisus Hristos.

Asociatia Civic Media ii da dreptate si, pentru curajul sau de “nebun pentru Romania”, dupa consultarea cu jurnalistii veterani Corneliu Vlad si Dorin Suciu, ii confera anul acesta “Premiul Mile Carpenisan pentru curaj si excelenta in jurnalism”, acordat cu numele colegului nostru drag al carui curaj similar era recunoscut in breasla jurnalistilor autentici din Romania. Totodata Civic Media il declara pe Dan Tanasa drept Membru de Onoare al Asociatiei, cu protectia de rigoare oferita de statutul nostru european si international.

In Vinerea Mare a anului 2013, Dan Tanasa, luptatorul pentru Romania prin fapta si cuvant afirma: “Ii mulțumesc lui Dumnezeu că mă luminează! El e singurul care mă mână în luptă în fiecare zi.”

Ceremonia de premiere va avea loc in Aula Magna a Universităţii „Petru Maior”, in cadrul conferinţei nationaleRegionalizarea României – între tradiţie şi model european“, care se va desfasura la Targu Mureş pe 24 mai, inainte de lansarea cartii istoricului american Larry Watts, “Cei dintai vor fi cei din urma”. Doamne ajuta!

Redam mai jos integral interviul acordat de Dan Tanasa portalului Ziaristi Online astazi, de Ziua Libertatii Presei, inainte de a stii ca va fi distins cu premiul “Mile Carpensian”, de luptator pentru drepturile romanilor si libertatea cuvantului. Ii multumim lui Dan Tanasa si ii certificam, cu aceasta ocazie, ca nu este singur. Subscriem in totalitate afirmatiilor sale din incheierea interviului:

“Eu merg mai departe. Mulți mi-au zis că nu voi schimba nimic. Și am arătat că se înșeală. Pentru unii e mult mai ușor să dai Like pe Facebook sau să stai să te uiți la mine cum fac. Atât cât am putut să fac, singur fiind, am făcut. Și am arătat că se poate. Dacă mi s-ar alătura și alții am putea face mai mult.”

Dan Tanasa - FB - Ziaristi OnlineDe Ziua internationala a Libertatii Presei, 3 Mai, portalul Ziaristi Online va ofera un interviu incitant cu Dan Tanasa (foto), binecunoscut militant civic pentru drepturile romanilor, atat prin cuvant cat si prin fapta, exemplul unui “singur cetățean contra unui întreg sistem care lucrează împotriva statului român”.

“Capi ai UDMR m-au amenintat cu moartea în cel mai pur stil mafiot”

Stimate domnule Dan Tanasă, blogger si avertizor public asupra incalcarii drepturilor romanilor din Harghita si Covasna, ai fost declarat de capul UDMR, Kelemen Hunor, drept “inamicul public nr. 1” al maghiarimii, mai precis, completez eu, al extremistilor maghiari antiromani si anticonstitutionali. Cum te simti in aceasta postura si ce incarcatura crezi ca are aceasta amenintare publica facuta de veterinarul maghiar fost ministru al Culturii lui Basescu si Boc?

Recentele afirmații ale președintelui UDMR Kelemen Hunor la adresa mea îmi confirmă faptul că acțiunile mele deranjează rău de tot extremismul maghiar din România. Aș reaminti faptul că până la el au mai fost și alți lideri ai UDMR care s-au arătat deranjați de acțiunile mele. Liderul UDMR Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, m-a amenințat cât se poate de direct în cel mai pur stil mafiot chiar în casa părinților mei. UDMR iese din când în când și arată cu degetul în direcția mea în speranța că vreun individ tulburat, de genul lui Csibi Barna, va atenta la integritatea mea corporală. Nu au decât s-o facă. Eu îi aștept.

Până una alta mă simt onorat să fiu nominalizat ca fiind inamic al extremismului maghiar din România alături de fostul prefect al județului Covasna, dr. Codrin Munteanu, un profesionist desăvârșit în administrație publică și un intelectual cu zece clase peste Kelemen Hunor.

“Românii, nu maghiarii sunt discriminați pe criterii etnice în Covasna și Harghita”

Romani-Covasna-Harghita-Blog-RonceaIn calitatea ta de cetatean roman ai reusit cu mijloace proprii sa blochezi o serie de proiecte ale extremistilor maghiari cu tendinte separatiste si antistatale evidente si documentate. Le-ai putea enumera pe cele mai importante?

Sunt foarte multe acțiuni în instanță și foare multe sesizări pe care le-am adresat instituțiilor statului în ultimii cinci ani. Aș putea spune că am destul de multe satisfacții dacă stau să mă gândesc că sunt un singur cetățean împotriva unui întreg sistem care lucrează împotriva statului român. Am satisfacția, spre exemplu, că panoul cu inscripția ”ținutul secuiesc” de la Aita Mare a fost dat jos urmare acțiunilor mele. Mai mult chiar, fostul președinte al CJ Covasna, UDMR-istul Demeter Janos, a plătit din buzunarul lui toată paguba făcută bugetului public al județului Covasna. Și asta doar datorită sesizărilor mele. Tot urmare unei sesizări a subsemnatului, fostul prefect al județului Covasna, dr. Codrin Munteanu, a avut curaj și a deschis primul proces din România prin care a cerut instanței obligarea unui primar din Covasna să dea jos stegul secuiesc de pe sediul primăriei. Și a câștigat în primă instanță. Urmează recursul declarat de primar pe care sunt convins că-l va pierde și va fi nevoit să dea jos steagul secuiesc de pe primărie. Deși steagul flutură pe instituții publice și în Harghita și în Mureș acolo prefecții tac complice cu această ilegalitate și mimează aplicarea legii.

Urmare sesizărilor mele, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a emis peste 10 hotărâri prin care a constatat faptul că în județele Covasna și Harghita românii sunt discriminați. Atenție! Românii, nu maghiarii sunt discriminați pe criterii etnice în Covasna și Harghita.

Am sesizat Prefectura Covasna cu privire la organizarea ilegală a unui concurs pentru ocuparea postului de director al Bibliotecii Județene Covasna. Concursul a fost anulat, definitiv și irevocabil.

Sunt foarte multe astfel de acțiuni. Aș putea scrie fără probleme o carte din care s-ar putea vedea cu adevărat ce înseamnă societate civilă și activism civic. Activism civic nu înseamnă să dai Like pe Facebook sau să dai din gură la GDS și SAR.

“Majoritatea politicienilor nu da doi bani pe demnitatea națională pentru că lucrează pentru alte interese decât cele ale României”

sedinta-tradarii-fundatiei-Gojdu tariceanu si ungureanu slugile ungarieiCea mai mare parte dintre acestea trebuiau atacate chiar de catre autoritatile statului roman, locale si centrale. De ce crezi ca acest lucru nu se intampla?

Autoritățile statului român nu fac nimic pentru că în funcții cheie ale aparatului de stat sunt puși oameni cu coloană vertebrală din plastilină, pe care o modelează după bunul plac politicienii care nu dau doi bani pe demnitatea națională și cei care lucrează pentru alte interese decât cele ale României și ale românilor. Toată activitatea mea ar fi trebuit să fie dusă, în principal, de Ministerul Afacerilor Interne și prefecții din județele Covasna, Harghita și Mureș. Dacă conducerea MAI și a celor trei prefecturi și-ar face treaba eu nu aș mai avea ce să sesizez. Eventual, foarte rar, dacă ar fi o chestiune care ține de vreo altă instituție. Însă la București calculul matematic bate realitățile din Covasna și Harghita. Fiecare partid care vine la putere (evident, în opoziție discursul este opus) se gândește în felul următor: românii din Covasna și Harghita scot doi parlamentari la alegeri (în decembrie anul trecut au scos trei), UDMR scoate 27 de parlamentari; deci cine contează la momentul votului unei legi sau a unei moțiuni? Românii nu, evident! Problema este că majoritatea celor din aparatul de stat central au o mentalitate de ignorant și se ghidează pe principiul ”Cu ce mă afectează pe mine în București că în Covasna și Harghita va fi autonomie?”. Cu alte cuvinte, dacă nu-i afecteză pe ei atunci soarta românilor din Covasna și Harghita nu e problema lor. În concluzie, în Covasna și Harghita aplicarea legii se negociază politic între trădători de țară, politicieni de paie și indivizi care servesc interese antiromânești.

“Sunt convins că cei de la SRI își fac treaba in cazurile criminalilor de razboi proslaviti de UDMR. Problema este la MAI”

Nyirő József si Albert Wass in Odorheiu SecuiescCum interpretezi faptul ca, in ciuda zecilor de sesizari oficiale, inclusiv a ta, organele statului roman, de la SRI la MAI, cu toate mijloacele lor legale, nu au indepartat inca busturile ilegale ale criminalului de razboi antisemit si antiroman Wass Albert din numeroase spatii publice – incepand cu centrul orasului Odorheiu Secuiesc, unde acel “secuiului ratacitor” ucigas de romani zace alaturi de alt antisemit si antiroman, Nyiro Joszef – in timp ce cele ale Maresalului Ion Antonescu au fost indepartate peste noapte?

Problema nu este la SRI. Sunt convins că cei de la SRI își fac treaba. Problema este la MAI. Și aici aș putea să adaug ce spuneam adineaori. Aplicarea legii se negociază politic în Covasna și Harghita între putere, indiferent de culoarea ei, și UDMR, care sprijină promovarea acestor ”personalități” antisemite și antiromânești tocmai pentru că au fost antiromâni declarați în timpul vieții. Oare literatura maghiară e alcătuită doar din operele lui Wass Albert și Nyiro Jozsef? Evident că nu! De ce nu sunt promovați alți scriitori? Pentru că scopul nu este promovarea literaturii maghiare, scopul este promovarea unor lideri ai antiromânismului. Operele lui Wass și Nyiro sunt mediocre din punct de vedere literar. O spun asta unguri din Ungaria. Wass și Nyiro sunt valoroși pentru că sunt antiromâni nu pentru că au scris ei ceva valoros din punct de vedere literar. Și Wass și Nyiro sunt promovați de extremiștii maghiari din România (UDMR, PCM, PPMT, etc.) dar și de Ungaria. N-am văzut pe nimeni revoltat de faptul că Ungaria sprijină deschis și cu bani cultul criminalului de război Wass Albert și al fascistului Nyiro Jozsef. Să ne imaginăm că Germania ar promova în Israel opera literară a unui fost membru al Partidului Nazist. Așa ceva ar fi aberant. Și totuși, aberația asta este tolerală, și deci încurajată, de guvernele de la București.

In cazurile Sabina Elena si Dan Tanasa MAI nu pare sa stie ca amenintarea cu moartea este pedepsita de Lege

Dan Tanasa - Sabina Elena - Ziaristi OnlineAnul trecut a fost un an greu pentru romanii din Harghita si Covasna – a caror soarta pare din ce in ce mai grea cu fiecare an – si inceputul anului acesta a explodat cu scandalul discriminarii si amenintarii cu moartea a tinerei eleve Sabina Elena, urmata si de amenintarea ta directa. Care este stadiul plangerilor penale facute in aceste cazuri si cum interpretezi reactia romanilor simpli la acest scandal dar si a politicienilor, jurnalistilor si altor persoane publice, mai mult sau mai putin binevoitoare?

Pe 29 martie am depus o plângere penală împotriva dementului care m-a amenințat cu moartea (Csató Kovács Imrenota. red.) însă până la această dată nu am primit absolut nimic din partea IPJ Covasna. Nu știu dacă cercetează sau ba. Din ce se vede se pare că nu. Urmează să mă interesez de stadiul anchetei.

Reacția românilor a fost una cât se poate de normală. La fel ca și gestul Sabinei. Aș vrea să punctez faptul că până la această oră UDMR nu a condamnat în niciun fel amenințarea cu moartea pe care am primit-o eu sau numeroasele amenințări cu moartea pe care le-a primit Sabina. În schimb UDMR a avut grijă să mă atace pe mine. Asta spune foarte multe despre UDMR. Evident, spune celor care vor să vadă și să audă.

M-a bucurat reacția tinerilor din țară. Deși aș vrea să se intereseze un pic mai mult de situația românilor din Covasna și Harghita și nu să reacționeze impulsiv, o singură dată. Românii din cele două județe au nevoie de solidaritatea românilor din țară ca de aer. Ori în acest moment românii din Covasna și Harghita se sufocă.

În schimb nu ducem lipsă de cozi de topor, ziariști de mucava și intelectuali plătiți de puteri străine României. La acest capitol stăm foarte bine. Au grijă ei să îngroape în noroi și cea mai mică manifestare de patriotism. Și, din păcate, de cele mai multe ori le iese. Sabina – dar și eu personal – a fost împroșcată cu noroi chiar de către un lider local al PNL. ”Reprezentanții” politici ai românilor din Covasna și Harghita (îi numesc aici pe deputatul PSD de Covasna Horia Grama, deputatul PSD de Harghita Mircea Dușa și senatorul PNL de Covasna Marius Obreja) nu au avut nicio reacție de susținere a Sabinei. Tăcere totală.

“Nu aștept absolut nimic bun de la Traian Băsescu sau Victor Ponta: Istoria României îi va aminti cu o oarecare jenă!”

Orban Basescu Tokes Tusnad 2010Presedintele Traian Basescu, autodeclarat sustinator al ungurenilor de pretutindeni, a ridiculizat gestul patriotic al tinerei Sabina Elena, iar primul ministru Victor Ponta s-a gandit sa mearga pe urmele infumuratului Mihai Razan Ungureanu si sa-si aleaga drept consilier “onorific” chiar pe aparatorul in instanta al criminalului Wass Albert si al maghiarilor ucigasi de romani in decembrie 1989, respectiv pe extremistul fardat si mancurt (dupa mama este roman) Gyorgy Frunda, in plus si un cunoscut informator al Securitatii si sustinator neincetat al intereselor Ungariei la Consilului Europei. Te-au dezamagit acesti politicieni sau ti se pare deja normale pentru “upper” clasa politica astfel de gesturi care denota o puternica nota tradatoare?

Nu m-au dezamăgit absolut deloc. Și asta pentru că nu aștept absolut nimic bun de la Traian Băsescu sau Victor Ponta. Amândoi sunt politicieni de care istoria își va aduce aminte cu o oarecare jenă. Ponta are șansa să demonstreze ce-l diferențiază de Băsescu. Rămâne de văzut dacă o va face.

Ponta mi-a strâns mâna la Madrid și mi-a spus că nu va guverna cu UDMR. Și acum are majoritatea clară în Parlament și guvernează cu UDMR.

“Toate Guvernele de la Bucuresti au grijă mai de degrabă să nu supere în vreun fel Budapesta, în loc să apere interesele celor pe care îi guvernează”

Dan Tanasa la RTV - Ziaristi OnlineDe ce crezi ca romanii nu sunt la fel de bine organizati ca ungurii, atat in tara cat si in strainatate, fiind cunoscute programele maghiarilor de “recuperare a Ardealului” ce se intind pe zeci de ani, cu actiuni stralucite de lobby si “capcanari” de toate naturile in Congresul american, ca sa dau doar un exemplu edificator?

Avem foare multe de învățat de la propaganda de stat din Ungaria și cea a extremiștilor din România. Din păcate, puterea de la București, indiferent de culoarea politică, este formată din oameni cu mentalități de slugă. Guvernul de la București, fie el liberal, socialist, social-liberal sau democrat-liberal are grijă mai de degrabă să nu supere în vreun fel Budapesta, în loc să apere interesele celor pe care îi guvernează.

O spun cât se poate de limpede și tranșant: singurul guvern post-decembrist care a ținut piept revizionismului maghiar a fost Guvernul Adrian Năstase; în rest, toate guvernele, inclusiv cel actual, au fost toxice pentru românii din Covasna și Harghita. Și nu numai pentru ei!

Sintagma ”Să fie liniște, să putem guverna țara” este folosită de toate puterile pentru a justifica eterna prezență la guvernare a unei organizații antiromânești: UDMR. Una este să dai dreptul maghiarilor din România să aibe școli, presă, biserică și viața culturală în limba maternă (ceea ce este perfect normal) și alta este să tolerezi discursuri antiromânești, acțiuni contra ordinii constituționale și propagandă revizionistă.

Sunt convins că în cancelariile europene suntem de râsul lumii pentru faptul că ceea ce nici măcar în Ungaria nu este tolerat se dezvoltă fără probleme în România. Mă refer aici la organizațiile paramilitare și fasciste maghiare.

“Ungaria sa dea inapoi Averea Gojdu si sa-si ceara scuze oficial pentru masacrele comise impotriva romanilor”

Emanoil Gojdu si Mihai Razvan Austro UngureanuUngurii sunt autorii primului etnocid al secolului trecut, chiar inainte de nazisti – respectiv uciderea in masa a romanilor din Ardealul ocupat -, care se adauga la genocidurile antiromanesti din 1848, cand sub ordinele lui Lajos Kossuth au fost macelariti peste 40.000 de romani, sau la cele din secolele anterioare, cand catolicizarile fortate ale romanilor s-au facut de catre austro-ungari cu tunurile si crucificarile preotilor ortodocsi. Nu crezi ca MAE de la Bucuresti, pe langa reinceperea demersurilor de recuperarea a averii Gojdu – cotate azi la cateva miliarde de euro – ar trebui sa solicite Ungariei sa-si ceara scuze oficial pentru aceste masacre?

Domnule Roncea, actualul prefect de Harghita le-a urat ”la mulți ani!” maghiarilor pentru ziua de 15 marie. Președintele PNL Sfântu Gheorghe depune coroane de flori în fiecare an de 15 martie. Cam ăsta e nivelul de cultură al celor care ”ne conduc”.

Da, evident că România ar trebui să forțeze recuperarea averii Gojdu. În acest moment România își bate joc de memoria marelui român ardelean. Cei care ne conduc nu au demnitatea pentru a solicita Ungariei să-și ceară scuze oficial pentru aceste masacre. Doar așa ar putea începe o adevărată reconciliere româno-maghiară. Reconcilierea româno-maghiară nu se poate face în genunchi, așa cum a făcut-o Guvernul Tăriceanu, pe malul Balatonului. Problema mai mare este că românii nu știu ce anume s-a întâmplat cu românii ardeleni în 1848. Pseudo-intelectuali și pseudo-istorici români au grijă să pună vălul peste această parte a istoriei transilvănene plină de sângele românilor. De ce? Cui servește să fim în ceață și neștiutori? Nouă, românilor, sigur nu ne folosește.

“In Harghita si Covasna perspectivele sunt foarte sumbre: speranțele se sting pe zi ce trece”

Jurnalul National - Wass Albert - Nyiro Joszef - UDMR - Dan Tanasa - Ziaristi OnlineCe soarta prevezi romanilor din zona atat de incercata pe care o reprezinti? Cum crezi ca ar putea fi aparati mai bine?

Perspectivele sunt foarte sumbre. Speranțele se sting pe zi ce trece. O spun cu tristețe dar nu cu deznădejde. Tinerii români părăsesc zona. Cei rămași ori se grupează în medii românești, în insule românești, ori părăsesc și ei zona cu timpul, ori cedează și se transformă în slugi ale stăpânului ungur.

Este imposibil pentru comunitatea românească să supraviețuiască în condițiile în care zona este controlată politic, administrativ și economic de cealaltă comunitate, de comunitatea maghiară. Iar dacă la această realitatea adăugăm propaganda deșănțată în favoarea revizionismului maghiar și câțiva lideri locali maghiari cu discurs șovin și apucături fasciste rezultatul este devastator pentru români.

O soluție ar fi declararea unui ONG reprezentativ din zonă de interes public și asigurarea finanțării lui direct de la Guvernul României. S-ar pune capăt astfel dictaturii politicienilor maghiari care acordă sume derizorii proiectelor românești și s-ar asigura finanțarea proiectelor culturale românești. De o strategie pe termen mediu și lung pentru românii din Covasna și Harghita nici nu poate fi vorba. Ar fi deja prea mult de cerut politicienilor de la București.

Din păcate, lucrurile ar sta cu totul altfel dacă ar exista solidaritatea româno-română. Sute de autocare vin din Ungaria în cele două județe în fiecare an. Asta lipsește celor din zonă. Această solidaritate româno-română ar compensa o parte a problemelor. Sunt 400.000 de români în zonă care așteaptă un semn de la conaționalii lor.

“Dumnezeu e singurul care mă mână în luptă și mă plătește în fiecare zi”

Dan Tanasa alaturi de bustul lui MIhai Eminescu din Vevey, Elvetia, Geneva - Ziaristi OnlineIn incheiere iti adresez o intrebare pe care si-o pun, probabil, mai ales dusmanii tai, care te vad platit de SRI, SIE si poate chiar si de o aripa mai normala din CIA: ce te mana in aceasta lupta inegala cu structuri maghiare din exterior si interior care au institutionalizat deja separatismul si purificarea pe criterii etnice a romanilor din Harghita si Covasna?

Mă faci să râd. Da, așa este. Sunt plătit ba de SRI, ba de SIE. Dacă nu sunt plătit de serviciile secrete românești atunci sunt plătit de Partidul Civic Maghiar ca să-i pun într-o lumină negativă pe cei din UDMR. Dacă nici PCM nu mă plătește atunci sigur mă plătește Dan Voiculescu și Antena 3. Până acum am auzit tot felul de teorii despre finanțatorii mei dar n-am văzut niciun document care să probeze toate aberațiile astea. Toți cei care mă acuză (și sunt și destui români care o fac) nu concep ca cineva să facă ceva pentru țara și semenii lui din dragoste de țară. Pur si simplu ei nu concep să facă ceva pentru țara lor din patriotism.

Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă luminează! El e singurul care mă mână în luptă și mă plătește în fiecare zi.

Am lucrat mai bine de cinci ani în societatea civilă din Covasna și Harghita fără să mă întrebe nimeni nimic. Am cărat, am împins, am dactilografiat ce mi s-a dictat. Am tăcut și am învățat. De mai bine de cinci ani scriu pe blog articole, fac investigații, sesizez instituțiile statului și câștig procese în instanțe. Mai în glumă mai în serios, râdeam cu un prieten și ziceam că dacă as fi fost în SUA aș fi fost invitat să țin prelegeri la facultăți despre Legea nr. 544/2001 având în vedere zecile de procese pe care le-am câștigat până acum. În România sunt tratat în cel mai bun caz cu reticență. Musai că sunt nebun. Doar un nebun ar face ceva pentru țara și semenii lui așa, fără să fie plătit de cineva. Dacă îmi puneam toată energia mea în slujba revizionismului maghiar până acum eram finanțat din bugetul primăriilor din Covasna și Harghita și eram decorat de președintele Traian Băsescu.

Eu merg mai departe. Mulți mi-au zis că nu voi schimba nimic. Și am arătat că se înșeală. Pentru unii e mult mai ușor să dai Like pe Facebook sau să stai să te uiți la mine cum fac. Atât cât am putut să fac, singur fiind, am făcut. Și am arătat că se poate. Dacă mi s-ar alătura și alții am putea face mai mult.

Doamne ajuta!

A consemnat Victor Roncea pentru Ziaristi Online

Surse foto: Dan Tanasa / Facebook

Comunicat: Pentru toate acestea si multe altele, Asociatia Civic Media ii decerneaza lui Dan Tanasa, astazi, in Vinerea Mare si de Ziua Libertatii Presei, Premiul Mile Carpensian pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism si, totodata, ii confera calitatea de Membru de Onoare al Asociatiei. Multumim, Dan Tanasa!

Multumiri: Uniunea Ziaristilor Profesionisti, Q Magazine, NapocaNews, Ziare pe Net

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 10, 2012

Premiul Mile Carpensian 2012 a fost acordat analistului de politica internationala Corneliu Vlad in cadrul unei conferinte desfasurate la Institutul de Sociologie al Academiei Romane

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Joi, 10 mai, ora 12 :00, la Institutul de Sociologie al Academiei Române, a avut loc Conferinţa susţinută de dr. Larry Watts, profesor la Catedra de Master în Studii de Securitate a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti.

Evenimentul a fost deschis de Victor Roncea care a acordat premiul « Mile Cărpenişan » pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism analistului şi jurnalistului Corneliu Basarab Vlad. Premiul a fost conferit de Asociaţia Civic Media care a dorit să răsplătească astfel întreaga sa activitate pe frontul jurnalisticii româneşti, activitate concretizată prin numeroasele articole şi cărţi, dintre care amintim « Pentru ca soarele să nu răsară dinspre asfinţit », « Vietnamul cel de toate zilele », « Iranul la rece », « Holograma Europei. Politica europeană a Germaniei » şi multe altele. Din motive de sănătate, Corneliu Basarab Vlad nu a putut fi prezent pentru a-şi ridica premiul, însă a transmis o scrisoare emoţionantă, citită de Victor Roncea, prin care îşi exprima recunoştinţa şi mulţumirile că acum, la împlinirea vârstei de 70 de ani, primeşte o « distincţie a tinereţii gazetăreşti ».

Momentul înmânării distincţiei a fost urmat de conferinţa propriu-zisă, care a avut ca tema perceperea internaţională a României în perioada 1978 – 1989, în contextul unei operaţiuni de dezinformare de anvergură, lansata împotriva statului român de serviciile speciale ale celorlalte membre ale Pactului de la Varşovia. Bazată pe introducerea volumului II al aclamatei lucrări “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni !” – cu titlul “Misapprehending Romania: The Role of Cognitive Bias, Institutional Pathologies, and Disinformation”, prelegerea a captat atenţia publicului atât datorită subiectului delicat şi puţin abordat în România, cât şi datorită charismei dr. Larry Watts care a dovedit că este, aşa cum bine a remarcat una dintre pesoanele prezente în sală, « un american român ».

Partenerii media ai evenimentului au fost Nasul.Tv, Ecou Romanesc, Karadeniz Press, Basarabeni.Ro, Privesc.Eu, Ziaristi Online.

Autor: Oana Barbu  / Ecou Romanesc


Premiul Mile Carpenisan 2012 pentru Corneliu Vlad de ZiaristiOnlineTV

Intreaga conferinta poate fi urmarita mai jos, preluata de la la Privesc.Eu

Civic Media: Dl Corneliu Vlad este un model al jurnalistului de cursa lunga

Domnul Corneliu Basarab Vlad este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Clubului Presei Transatlantice si autor al mai multor carti de politica internationala, dintre care amintim: Pentru ca soarele să nu răsară dinspre asfinţit; Când luptătorii îşi curăţă armele; Vietnamul cel de toate zilele; Vom trăi în anul 2000; Lumea în mişcare, încotro?; Generalul Lebed, vecinul nostru; Reconcilierea; Cuba, zece sfidări; Iranul la rece; Rusia după URSS; Şi totuşi, Revoluţia Română; Holograma Europa. Politica europeană a Germaniei (coautor).

În aproape 50 de ani de carieră gazetărească, dl Corneliu Vlad a publicat numeroase articole, comentarii şi analize ale vieţii şi politicii internaţionale în revistele Lumea, Contemporanul, Romania libera, Curentul, Bucharest Match, Revista Geopolitica, Ziaristi Online etc.

A fost corespondent de presă în Vietnam şi Laos, în Austria, Elveţia şi Germania, corespondent al Agenţiei France Presse la Bucureşti, trimis special la ONU, OSCE şi NATO, Tratatul de la Varşovia, Consiliul Europei ş.a. şi colaborează cu diverse agenţii de presă, posturi de radio şi televiziune. A fost singurul ziarist roman care a participat la asa-zisul proces al Grupului Ilascu de la Tiraspol, de unde a relatat zilnic si unde a reusit sa filmeze singura pelicula cunoscuta a acestei farse juridice anti-romanesti.

Dl Corneliu Vlad este un model al jurnalistului de cursa lunga a carui principala calitate necesara credibilitatii si profesionalismului a ramas impecabila in intreaga sa cariera: onestitatea; fata de cititor, fata de sine si misiunea sa, de jurnalist roman.

Asociatia Civic Media este onorata sa-i confere, la implinirea a 70 de ani, in semn de omagiu, Premiul „Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, pentru intreaga sa activitate pe frontul jurnalisticii romanesti.

Victor Roncea
10 Mai 2012

Corneliu Vlad: Premiul Mile Carpenisan este o emotionanta distinctie pentru gazetaria adevarata

Premiul Mile Carpenisan este o emotionanta distinctie pentru gazetaria adevarata. Acest premiu onoreaza prin insusi intelesul si mesajul sau iar, in situatia mea, si prin locul si imprejurarea manifestarii de fata.
Premiul: 1. poarta numele unui ziarist ce s-a distins prin tinerete, curaj si excelenta, 2. este acordat de obicei unor tineri ziaristi, 3. de catre asociatia, si ea tanara, Civic Media, 4. asociatie care-l are protagonist pe tanarul si excelentul ziarist Victor Roncea.
Asadar, o distinctie prin totul a tineretii gazetaresti, pentru aproape septuagenarul care ma straduiesc sa fiu.
Dar si locul, si imprejurarea acestei clipe sunt deosebite.
Aceasta incinta academica este insufletita de activitatea Institutului de sociologie al Academiei Romane, al carui suflet este prof. univ. dr. Ilie Badescu, astazi cel mai important filozof si sociolog al istoriei romanilor.
Iar imprejurarea face ca in acest spatiu academic sa-l primeasca astazi pe istoricul american, eu as zice romano-american, Larry Watts, cel mai patrunzator si decomplexat observator al realitatii romanesti de azi.
Asemenea ilustrului carturar patriot Florin Constantiniu, istoricii Ilie Badescu si Larry Watts indeamna si procedeaza la lectura si intelegerea istoriei Romaniei in lumina clara si neinselatoare a adevarului, liberi de prejudecati, imuni la mistificari, fara porniri la ocari sau la osanale.
Istoricul Larry Watts domina istoriografic zona cea mai complicata, controversata si atacata a vietii moderne a Romaniei, vremea lui Nicolae Ceausescu. Si el spune si convinge ceea ce alti istorici n-au avut curajul sau interesul sau n-au reusit sa afirme: ca aceasta perioada a fost nu numai una densa si complexa, dar si mult mai nuantata decat obisnuim sa credem. O vreme cu straluciri orbitoare si intunecimi cumplite, cu culori stridente si crude sub aparenta unor pogoane de griuri. Brandul international al Romaniei a fost atunci la zenit, indiferent ce pret au platit romanii si pentru asta.
Larry Watts reuseste ceea ce nici un alt istoric, roman sau strain, nu si-a propus, nu a incercat, nu a indraznit, nu a reusit sau nu a convins: prezinta in lumina ei reala si in proportiile sale reale un fragment de istorie a romanilor mai supus la rastalmaciri si calomnii ca oricare altul. Daca lasam deoparte lentilele deformatoare ale politicii zilei si privim onest respectivul timp istoric, asa cum face Larry Watts, dar din pacate nu prea multi alti autori, vom putea gasi mai usor calea spre adevaratul loc si adevarata menire a Romaniei in lumea de maine, lume care si ea trebuie mult aproximata.
Multumiri profunde pentru premiu, multumiri pentru atentia acordata mie.

Corneliu Vlad
9 Mai 2012

Nota Civic Media: Premiul “Mile Carpenisan”, in valoare de 1000 de euro, ii va fi transmis dlui Corneliu Vlad la Spitalul “Floreasca”, unde se afla internat pentru o operatie pe cord. Participantii la conferinta lui Larry Watts de la Institutul de Sociologie al Academiei Romane i-au urat dlui Corneliu Vlad multa sanatate.

http://inmemoriam-milecarpenisan.ro/

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

June 4, 2011

Premiul Mile Carpenisan pentru Cristian Botez si Florin Budea. Multumiri speciale: Vrajitorul.eu si Nasul Radu Moraru. VIDEO

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Premiul Mile Carpenisan pentru curaj si excelenta in jurnalism, in valoare de 1000 de euro, a fost oferit acesta de Civic Media, cu sprijinul principal al portalului Vrajitorul.eu, reporterului de razboi Cristi Botez si lui Florin Budea, jurnalistul oradean haituit si azi de Laszlo Tokes. Radu Moraru a tinut sa fixeze momentul in timp, in amintirea lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-i rasplateasca pe cei care nu-l uita pe incercatul ziarist de front si sa-l odihneasca in pace pe bunul nostru prieten Mile Carpenisan!
Hristos s-a Inaltat!

Multumiri familiei Carpenisan si urmatorilor prieteni ai lui Mile:

http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/63700-Comunicat-de-pres-Asociaia-Civic-Media.html

http://ziarero.antena3.ro/1304515828-Premiul_Mile_Carpenisan_pentru_Curaj_si_Excelenta_in_Jurnalism_2011

http://www.ziaristionline.ro/2011/05/04/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-atribuit-anul-acesta-ziaristilor-cristian-botez-si-florin-budea-pentru-curajul-si-profesionalismului-dovedit-in-exercitarea-si-apararea/

http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=801&Itemid=96

http://cristianbotez.wordpress.com/2011/05/05/un-premiu-in-memoria-lui-mile-carpenisan/

http://budeaflorin.wordpress.com/2011/05/04/pe-bune-recunostinta/

http://www.urbaniulian.ro/2011/05/06/premiul-%E2%80%9Cmile-carpenisan%E2%80%9D-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-este-acordat-anul-acesta-de-www-vrajitorul-eu/

http://www.vrajitorul.eu/blog/?p=52

http://nichitus.ro/2011/05/03/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism/

http://roncea.ro/2011/05/04/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-atribuit-anul-acesta-ziaristilor-cristian-botez-si-florin-budea-pentru-curajul-si-profesionalismului-dovedit-in-exercitarea-si-apararea/

http://www.reportervirtual.ro/2011/05/revista-presei-despre-presa-651.html

http://www.infocs.ro/index.php/2011/05/05/mile-carpenisan-un-ziarist-ce-nu-poate-fi-uitat/

http://www.bihon.ro/florin-budea-premiul-mile-carpenisan/918163

http://www.news20.ro/articol_Premiul-Mile-Carpenisan-pentru-Curaj-si-Excelenta-in-Jurnalism_18296.html

http://www.discard.ro/stiri/asociatia-civic-media-premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism

http://www.eurovalcea.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4101:premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism&catid=63:comunicate&Itemid=71

http://www.proarges.ro/actualitate/social/3246-doi-jurnalisti-au-castigat-premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-

http://www.saptamana.com/4817599/asociatia+civic+media%3A+premiul+mile+carpenisan+pentru+curaj+si+excelenta+in+jurnalism

http://www.newsme.ro/actualitate/premiul-mile-carpenisan-decernat-reporterilor-cristian-botez-si-florin-budea.html

http://banatsport.ro/stiri/s-au-desemnat-c%C3%A2%C5%9Ftig%C4%83torii-premiului-mile-c%C4%83rpeni%C5%9F

http://mobile.agerpres.ro/news.php?n=D2FA3C49C7E44B9726677FA2B19&c=&p=1&s=&q=

http://panoramamedia.informatia.ro/module-Pagesetter-viewpub-tid-10-pid-151021.phtml

http://www.time4news.ro/educatie-cultura/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-atribuit-anul-acesta-ziaristilor-cristian-botez-si-florin-budea.html

http://www.aradon.ro/tag/ziua

http://www.newstimisoara.ro/stiri/s-au-desemnat-c%C3%A2%C5%9Ftig%C4%83torii-premiului-mile-c%C4%83rpeni%C5%9F

http://vlad-mihai.blogspot.com/2011/05/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si.html

http://victor-roncea.blogspot.com/2011/06/premiul-mile-carpenisan-pentru-cristian.html

http://eurovalcea.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4101:premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism&catid=63:comunicate&Itemid=71

http://agenda.ro/news/news/42041/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism.html

http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism/sumar-articol/15281911/

http://www.niuzer.ro/Cluj/Premiul-Mile-Carpenisan-pentru-Curaj-si-Excelenta-in-Jurnalism-atribuit-anul-acesta-ziaristilor-Cristian-Botez-si-Florin-Budea-2542098.html

http://100.sapte.ro/?p=3942

http://www.napocanews.ro/2011/05/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-atribuit-anul-acesta-ziaristilor-cristian-botez-si-florin-budea.html

http://www.newsme.ro/actualitate/premiul-mile-carpenisan-decernat-ieri-reporterilor-cristian-botez-si-florin-budea.html

http://www.newstimisoara.ro/stiri/s-au-desemnat-c%C3%A2%C5%9Ftig%C4%83torii-premiului-mile-c%C4%83rpeni%C5%9F

http://www.stiricentrale.ro/stire/De+Ziua+Presei,+Asociatia+Civic+Media+acorda+premiul+%93Mile+Carpenisan+%96+in+memoriam%94/485/

http://www.niuzer.ro/Actualitate-Externa/De-Ziua-presei-in-Romania-s-au-acordat-premii-Pentru-Curaj-si-Excelena-in-Jurnalism-2540490.html

http://www.stiricentrale.ro/stire/De+Ziua+Presei,+Asociatia+Civic+Media+acorda+premiul+%93Mile+Carpenisan+%96+in+memoriam%94/485/

http://timisoarapress.blogspot.com/2011/05/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si.html

http://www.agenda.ro/news/news/42041/premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism.html

http://www.amosnews.ro/Asociatia_Civic_Media_Premiul_Mile_Carpenisan_pentru_Curaj_si_Excelenta_in_Jurnalism-29-69461

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 4, 2011

Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism atribuit anul acesta ziaristilor Cristian Botez si Florin Budea, pentru curajul si profesionalismului dovedit in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist. COMUNICAT

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! de VRTV

Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism a fost decernat anul acesta, de Ziua Libertatii Presei, jurnalistilor Cristian Botez, reporter de razboi free-lancer, si lui Florin Budea, ziarist profesionist din Oradea. Ambii s-au remarcat in perioada 2010 – 2011 prin curaj si profesionalism in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist.

Cristian Botez, nascut in 1965, este jurnalist din 1991, specializat în reportaje de eveniment, criminalistică şi corespondenţe de război dar si scriitor si fotograf profesionist. Ca free-lancer si reporter de razboi, a plecat, asadar, pe cont propriu, fara nici o protectie a unui trust de presa, in Egiptul revoltat, relatand “live” din mijlocul manifestantilor din Piata Al Tahiri, prin mijloace neconventionale de new media, ca Facebook si Twitter, si pe blogul sau, fiind apoi preluat in direct de HotNews si emisiunea Nasul a lui Radu Moraru si publicat de ziarul Timpul si Ziaristi Online. La numai o luna, imediat dupa dezastrul din Japonia, in timp ce toti corespondentii de presa straini paraseau tara de frica radioactivitatii, Cristi Botez a pornit “doar cu sacul cu aparate foto si camera in spate si cu un minim de suzbistenta“, pentru a relata de la fata locului pe blogul sau si pentru portalurile care au fost interesate in corespondentele sale profesioniste si, totodata, terifiante. Ca multi altii din elita mass media romanesti ruinata de politica agresiva a “mogulilor”, nu se gaseste un loc al sau in presa, probabil din motive de “super-calificare”.

Florin Budea, jurnalist profesionist in Oradea si, la fel ca si Cristi Botez, participant direct la evenimentele din decembrie 1989, dar ca militar aflat in dispozitiv in Piata Revolutiei din Bucuresti, s-a trezit dat in judecata de vicepresedintele Parlamentului European, Laszlo Tokes, pentru un articol bine documentat, cu titlul “Tokes – Angajatul Securitatii”. Jurnalistul oradean, care s-a aparat singur la proces, s-a aratat dezamagit de faptul ca fostul episcop reformat nu a ezitat sa se foloseasca de falsuri doar pentru a obtine condamnarea sa si ca “daunele morale” imense pe care le-a solicitat – de 70.000 de lei – reprezinta aceeasi suma pe care a pretins-o, fara reusita, si din partea jurnalistei Alison Mutler de la Associated Press. “Prefer sa fac puscarie decat sa-i platesc asemenea daune preacinsititului episcop”, scria Budea pe blogul sau. La ultimul termen al procesului Federatia MediaSind a intervenit in apararea jurnalistului. De Ziua Libertatii Presei, jurnalistul a aflat ca Judecatoria Oradea a respins actiunea europarlamentarului ungur si sentinta a ramas definitiva, ceea ce deschide o noua perspectiva asupra “acoperirii” si “inalbirii” lui Laszlo Tokes de catre CNSAS.

Pentru curajul si profesionalismul dovedit de cei doi jurnalisti, unul pe fronturi externe altul pe fronturi interne, Civic Media, girata de decanul asociatiei, veteranul presei romanesti si cunoscutul analist de politica internationala Corneliu Vlad, a hotarat decernarea Premiului Mile Carpenisan, editia a doua, lui Cristian Botez si Florin Budea.

“Sunt deopotrivă onorat şi emoţionat de primirea acestui premiu. Deşi am lucrat ca ziarişti în oraşe diferite, m-am simiţit foarte legat de Mile Cărpenişan, şi nu doar pentru că am avut preocupări jurnalistice foarte apropiate -amintesc doar de războaiele din ex-Iugoslavia, ci şi pentru că, la un moment dat, am fost colegi la aceaşi televiziune. Nădăjduiesc ca acest premiu să rămână un reper în presa românească spre cinstirea memoriei bunului nostru prieten Mile”, a declarat Cristian Botez la aflarea vestii.

La randul sau, Florin Budea ne-a transmis: “Sunt mai mult decat coplesit! Nu cred ca merit premiul ce poarta numele unui mare, mare jurnalist. Va multumesc! A fost greu, marturisesc ca uneori mi-a fost teama in timpul procesului, dar – pana la urma – a meritat. Stiu ca o parte din aceasta onoare vi se datoreaza fiindca voi, indraznesc sa spun colegii mei, ati fost cel mai aproape de mine! Va multumesc! Dumnezeu sa-l odihnească în pace pe Mile si sa-i aline familia indoliata!”

Premiul, in valoare de 1000 de euro si impartit anul acesta intre Cristian Botez si Florin Budea, este acordat de Asociatia Civic Media in parteneriat media cu portalul Ziaristi Online.ro si cu sprijinul Urban Security Force – Servicii de Paza si Protectie.

Anul trecut, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotarârea sa ii omagieze trecerea pe acest pamânt prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramâne un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak, Libia sau România.

De Ziua Libertatii Presei, 3 Mai 2010, jurnalistii de la Civic Media au lansat site-ul http://inmemoriam-milecarpenisan.ro/ si au decernat Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui coleg din presa care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a aduce adevarul de pe “teren” la cunostinta opiniei publice este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea. Primul jurnalistul premiat a fost Dan Nitescu de la Antene, care s-a remarcat in timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 din Basarabia, prin curaj si profesionalism, in slujba adevarului, relatand din mijlocul manifestantilor anticomunisti in conditiile in care era urmarit pentru expulzare de catre autoritatile fostului regim represiv de la Chisinau.

Mama lui Mile Carpenisan ne-a marturistit ieri, emotionata, cum anul trecut, inainte ca Dan Nitescu sa primeasca premiul, la parastasul de 40 de zile al ziaristului rapus atat de tanar, fostul sau coleg de la Antene s-a asezat in genunchi in camera lui Mile, uitandu-se la toate diplomele acestuia si exclamand: “Doamne, voi primi si eu vreodata o asemenea diploma?”. Ruga i-a fost, iata, indeplinita, chiar prin Mile, ne-a spus, binecuvantant actiunea noastra, mama jurnalistului timisorean distins post-mortem cu Ordinului Naţional «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler, fratele nostru Mile Carpensian, a carui memorie o vom cinsti cu onoare spre a servi drept exemplu generatiilor viitoare de jurnalisti romani.

Asociatia Civic Media

4 Mai 2011

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 17, 2010

Mile…

Filed under: Curaj in Jurnalism,In Memoriam — Tags: , — admin @ 10:38 pm
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

A vorbi despre omul şi jurnalistul Mile Cărpenişan este ca şi cum ai turna o lacrimă pe plita încinsă a sufletelor noastre. A celor care l-am admirat din faţa televizoarelor. A celor de care a fost alături oriunde i-a cerut-o meseria. A celor care am avut privilegiul de a-i fi prieteni. A celor care l-am iubit aşa cum a fost. Un om care într-o viaţă de 34 de ani a trăit cât alţii în două şi pe care a mistuit-o numai cum a vrut.

La numai 18 ani, când alţii încercau să buchisească lumea, Mile Cărpenişan păşea timid în redacţia ziarului Timişoara. Acolo a descoperit taina cuvintelor aşternute pe hârtie. Secretele televiziunii le-a găsit în studiourile Televiziunii Europa Nova şi TVT 89. După o perioadă la cotidianul Naţional, Mile a revenit, apoi, la marea sa pasiune – televiziunea. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai Antenei 1 prin dăruirea şi prin puterea sa de a surprinde-n câteva minute de transmisiune toată durerea sau bucuria acestei lumi. Şi nu s-a sfiit să spună unei ţări întregi „mi-s fălos că-s bănăţan” şi să le vorbească tuturor despre bunătatea oamenilor de aici.

Pentru reporterul Mile Cărpenişan, expresia „nu se poate” n-a existat în vocabular. Chiar dacă a însemnat să înfrunte bombele războiului din Kosovo, moartea care pândea în orice fir de nisip din Irak sau apocalipsa pe pământ după tsunami-ul din Indonezia. Sârbul nostru a ştiut că presa nu este un joc de domnişoare şi a luat viata-n pieptul său mare. Nu s-a oprit nici o clipă să se întrebe „Oare, merită?”. Toţi banii din această lume nu ar fi putut cumpăra bucuria jurnalistului Mile Cărpenişan ca la ceas de seară să deschidă Observatorul cu un direct despre viaţă, aşa cum numai el ştia să o surprindă. Nefardată şi plină de sensuri.

Da, Mile a fost un mare orgolios. A avut acel orgoliu profesional pe care cu greu îl mai găseşti prin presa românească. A fost un ostaş credincios al adevărului. Pe care niciodată nu l-a trădat. Cu orice risc. Nu şi-a negociat principiile şi credinţa sa în adevăr. Chiar dacă asta a însemnat ca, de multe ori, să fie singur împotriva tuturor. A mers înainte, ştiind că mai devreme sau mai târziu i se va da dreptate. Din păcate, n-a mai apucat să vadă că pietrele cu care unii au aruncat în el s-au transformat în lacrimi şi flori. Poate că este prea târziu. Sau poate că nu. Numai Mile ştie.

Mile a iubit necondiţionat. A iubit cu pasiune. Şi-a ascuns lacrimile din suflet în spatele vorbelor tăioase ca un diamant. Mile şi-a iubit părinţii ca pe nişte sfinţi, iar prietenii şi i-a transformat fraţi.
Pe Mile era de ajuns să-l cunoşti o singură data ca să nu-l uiţi. Avea aceea forţă extraordinară de a-ţi transmite o bucăţică din sufletul său de prea multe ori neînţeles. A fost omul gesturilor simple şi directe. Era de ajuns să simtă bunătatea unui om şi îi devenea cel mai bun prieten. Gata oricând să sară în ajutorul oricui avea nevoie, Mile a obosit cu masca sa de dur pe care ne-o arunca tuturor în faţă. N-a vrut să supere pe nimeni cu durerea sa şi s-a retras discret. S-a stins ca flacăra de la gura pistolului mitralieră.

Noi, toţi, nu putem să fim supăraţi pe sârbul nostru că a plecat înainte de a ne spune toate poveştile acestei lumi prea pline de lacrimi şi vise. Pentru că ştim că a făcut totul, aşa cum spunea chiar el, în felul său. În acel fel, rezumat în doar două cuvinte „E MILE”. Important este ca Mile Cărpenişan să nu fie doar ştirea de astăzi, ci povestea spusă la nesfârşit despre icoana omului bun care s-a dus să ia interviu îngerilor.

Drum luminat, frate Mile ! Osvetlien da ti bude put, brate Mile!

Dragos

Preluare de la Mile si StareaPresei.ro

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 3, 2010

De Ziua Libertatii Presei, jurnalistul Dan Nitescu a primit Premiul “Mile Carpenisan” pentru curajul demonstrat la evenimentele din 7 aprilie 2009 de la Chisinau. FOTO / VIDEO

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone




Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism 2010

Dan Nitescu: Sunt mandru si onorat ca eu am primit acest premiu! Nu pot sa explic in cuvinte cum ma simt… sufletul parca imi este impartit in doua! O parte care se bucura si o alta parte care este trista, o parte in care cuvintele sunt de prisos, o parte in care aceste caractere sunt prea fade pentru a aduna tristetea de cand MILE nu mai este. MILE nu te vom uita….

Jurnalistul si operatorul Dan Niţescu de la Antena 3 a fost distins azi, de Ziua Libertatii Presei, cu Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, oferit in premiera, in memoriam Mile Carpenisan. Dan Nitescu s-a remarcat in timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 din Basarabia, prin curaj si profesionalism, in slujba adevarului, relatand din mijlocul manifestantilor anticomunisti in conditiile in care era urmarit pentru expulzare de catre autoritatile fostului regim represiv de la Chisinau (vezi Video mai jos). Momentul a fost oficiat de analistul de politica internationala Corneliu Vlad in mijlocul ziaristilor de la Trustul Intact. Luat prin surprindere si vizibil emotionat, jurnalistul Dan Nitescu, la inmanarea diplomei, a amintit de prietenia sa cu Mile Carpenisan. Premiul, in valoare de 1000 de Euro, a fost inmanat de reprezentantul ziarului Puterea, Dan Filimon, si a venit intr-un moment potrivit si fericit din viata lui Dan Nitescu, a carui sotie urmeaza sa nasca in cel mai scurt timp.

La 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotarârea sa ii omagieze trecerea pe acest pamânt prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramâne un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau România.

Astazi, de Ziua Libertatii Presei, jurnalistii de la Civic Media au decernat Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui coleg din presa, care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a aduce adevarul de pe “teren” la cunostinta opiniei publice este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea.

Activitatea celui desemnat sa primeasca Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism este redata pe portalul www.inmemoriam-milecarpenisan.ro lansat vineri, 30 aprilie 2010, la 40 de zile de la plecarea lui Mile Carpenisan. Prietenii jurnalistului si-au propus ca pana la anul sa instituie si bursa “Mile Carpenisan” pentru ziaristi tineri de investigatie.


Vedeti si: Jurnalistul Dan Niţescu: Am fost obligaţi să părăsim Moldova până la ora 18.00

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

May 1, 2010

Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

La 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Astfel, pe 3 mai, de Ziua Libertatii Presei, Asociatia Civic Media va decerna Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui ziarist roman care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a publica un articol este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea, punand astfel adevarul mai presus decat pretul vietii. Constienti ca acesta trebuie sa fie rolul real al presei si al jurnalistilor, asa cum ne sta drept model in istoria presei romane editorialistul ziarului “Timpul” Mihai Eminescu, consideram ca reperul pe care il constituie azi Mile Carpenisan va motiva tinerii jurnalisti sa-i calce pe urme, cu abnegatie fata de adevar si cuvantul liber.

Activitatea celui desemnat sa primeasca Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism va fi redata, dupa decernarea premiului, pe portalul www.inmemoriam-milecarpenisan.ro lansat vineri, 30 aprilie 2010, la 40 de zile de la plecarea lui Mile. Parintii lui Mile Carpenisan au multumit cu emotie grupului de initiativa la aflarea proiectului dedicat memoriei curajosului ziarist distins de Presedintia Romaniei cu Ordinul Naţional «Serviciul Credincios» in grad de Cavaler si caruia Armata Română i-a acordat gradul de sublocotenent post-mortem.

Asociatia Civic Media

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

In memoriam – Mile Carpenisan

Filed under: In Memoriam — Tags: , — admin @ 3:13 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Este greu sa pui la cale un “proiect” despre un om drag disparut care este si un reper jurnalistic autentic. Desigur este o intreprindere delicata, nu un simplu proiect, acest gand de constructie dedicata amintirii lui Mile.

S-a dus in preajma sarbatorii de Buna Vestire, mare sarbatoare crestina. A fost petrecut pe ultimul drum, exact in ziua cand s-au implinit 11 ani de la inceputul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, razboiul in care a debutat cariera de exceptie a lui Mile. Avea 23 de ani. Strabunicii lui Mile s-au jertfit la Kosovo Pole, campia mortii unui neam, neamul sarbilor, ce a supravietuit totusi renascand miraculos.

Razboiul din 1999 i-a zdrobit din nou, iar Mile a fost acela care, vreme de trei luni, a stat atunci la capul neamului sau, transmitand intregii lumi povestea dramei care se petrecea, sangerand zi de zi alaturi de ai sai (si ai nostri).

In anii care au trecut de atunci, Mile a devenit un reper, un meserias autentic, dintre cei din ce in ce mai putini astazi. Sarbul nostru bataios a fost un personaj aparte in peisajul destul de tern al presei noastre, un jurnalist cu autenticitate si energie, croit pe o matrice eroica, un adevarat Cavaler, cu fire de razboinic legendar, un luptator si un barbat dintr-o bucata, gata oricand sa apere o cauza dreapta. Pentru el jurnalismul era o cauza, nu o simpla slujba.

Toata lumea i-a admirat curajul nebunesc de a se duce in cele mai fierbinti locuri din lume si de a reusi aproape intotdeauna sa faca reportaje extraordinare, de invidiat de catre orice jurnalist care face meseria cu pasiune.

S-a dus prea devreme. Intr-una dintre ultimele sale postari de pe blog, Mile scria despre “calea sa”, intr-un racord emotional fata de o celebra melodie a lui Sinatra, My Way: „acum sfarsitul e aproape si infrunt cortina finala. Prietene, iti spun clar ca imi sustin cauza de care sunt sigur. Am trait o viata plina, am calatorit pe fiecare cale a mea, dar mai mult, mai mult decat atat, am facut-o in felul meu. Regrete am cateva, dar apoi… sunt prea putine pe care sa le mentionez. Am facut ceea ce trebuie sa fac… am infruntat tot si am stat drept… mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea… un barbat trebuie sa aiba puterea sa spuna lucrurilor pe nume…“.

Asta a facut Mile, a spus lucrurilor pe nume, cu un profesionalism dublat de un curaj nebunesc, a infruntat iadul razboaielor nedrepte pentru a spune oamenilor, cat putea el de tare si de raspicat, ca e prea mult Rau in jur, in ceea ce fac puternicii lumii sau in ceea ce fac oamenii simpli de obicei tacand si trecand cu vederea nedreptatea si raul.

Sarbul/roman Mile Carpenisan a adus onoare Romaniei, tara careia i-a inchinat viata si munca, oferindu-ne un reper de barbat drept si curajos care a facut ce stia ca trebuie sa faca: sa spuna Adevarul, sa spuna lucrurilor pe nume…

Traim intr-o lume cu valori rasturnate, in care recunoasterea valorii vine adesea doar dupa moarte. Si-atunci pentru o zi-doua, pana ce iarasi valtoarea cotidiana scufunda efigiile eroilor de langa noi in uitare. Tocmai pentru neuitare ne vom stradui sa investim capitalul de iubire rezonanta cu suferinta pricinuita de disparitia lui Mile. Mile este al multora, al familiei, al sarbilor, al prietenilor, al jurnalistilor – cati or mai fi jurnalisti autentici, ba chiar si al Armatei Romane.

In ce ne priveste ne-am asociat ad-hoc cativa prieteni si cativa fosti colegi si apropiati dispusi sa devina o echipa – indiferent de gruparea de presa din care fac parte si desigur eliminand din start orice interferenta de trust/partida etc.

Credem ca merita sa facem efortul de a-l pomeni cumva, a-l evoca cu pietate si drag, cu mijloacele noastre. Plus ca oameni ca Mile nu prea se mai nasc… intentia noastra este sa incercam sa construim un reper memorial dedicat lui Mile.

Intentionam intr-o prima etapa instituirea unui Premiu anual pentru curaj si excelenta in jurnalismul romanesc, propus si finantat de Civic Media, iar ulterior am vrea sa instituim o bursa oferita unui tanar cu dedicatie pentru jurnalism.

Am mai dori sa inauguram o expozitie evocatoare, sa organizam o lansare de carte dedicata lui Mile si alte evenimente de “recuperare” a memoriei trecerii sale printre noi. Vom incerca sa sustinem cu pietate efortul acesta comemorativ, evocator si de respectuoasa si prieteneasca aducere aminte. Sunt bineveniti toti aceia care doresc cu inima curata si iubire in suflet sa se alature pomenirii lui Mile Carpenisan, cel care si-a croit calea spunand adevarul verde in fata indiferent de consecinte.

George Roncea

30 Aprilie 2010

La 40 de zile…

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

In faţa lui Hristos. Fratele nostru, Mile Carpenisan, la 40 de zile. Sa se inalte sufletul lui la Cer asa cum s-a inaltat Iisus dupa Inviere!

Filed under: In Memoriam — Tags: , — admin @ 2:34 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


” Prin invierea Sa Hristos a inviat lumea, inviindu-ne si pe noi spre viata de veci, caci El este Invierea si Viata” (Ioan XI, 25)
Îndură-Te, Doamne, de robul Tău, Alin Andreia Mile Cărpenişan, cel plecat la Tine acum 40 de zile. Îndură-Te, Doamne, şi fă-l om de zăpadă şi dă-i aripi de înger şi-un petic de Rai. Îndură-Te, Doamne, şi mai strecoară în cartea vieţii lui o pagină. E scrisă de el. E o spovedanie.

“De ce nu suntem perfecţi şi de ce dezamăgim?! Pentru că am reuşit să comitem păcatul iniţial. Primul pe care l-am dezamăgit a fost Dumnezeu. Am plecat apoi pe drumul «ales» de noi. E, de fapt, calea dezamăgirilor eterne. Au început să se nască copii. Tot de atunci, copiii aduc cu ei, pe lângă bucurie, uneori dezamăgire. La naştere primim o notă de la 1 la 10. Unii dezamăgim din start. Doctorii şi totodată părinţii. Ei nu obţin nota aşteptată. Apoi creştem şi în noi se investesc ani de viaţă, sentimente şi bani. Dar s-ar putea să dezamăgim din nou.

Nu suntem întotdeauna aşa cum îşi doresc alţii să fim. Părinţii sunt adevăraţii eroi. Ei luptă şi pentru cauze pierdute. Ne acordă noi şi noi şanse. Speră să devenim «cineva» sau măcar «ceva» în viaţă.

Îi dezamăgim însă în clasa I, când nu ştim să desenăm bastonaşe corect sau nu vrem să colorăm în abecedar; într-a II-a nici nu ne sinchisim cu tabla înmulţirii. Vine apoi şi a III-a, iar ei văd că premiile şi coroniţele le culeg alţi elevi. Ce dezamăgire!

În liceu suntem doar nişte tineri rebeli. Avem capetele rase sau părul lung; blugii rupţi sau prea largi; ne place muzica şi nu dăm 2 lei pe teze. De acum dezamăgim deja societatea.

Urmează marile dezamăgiri ale vieţii, dar noi nici măcar nu ne gândim la ele. Ne luăm un job care, bineînţeles, nu e pe placul tuturor. E prost plătit şi muncim de ne stricăm sănătatea. Nu suntem niciodată apreciaţi, pentru că şefii au preferaţii lor, care sunt dotaţi cu limbi mătăsoase şi ştiu unde să le aplice, practica aceasta ţinând loc de competenţă şi devotament. Ne facem tot mai greu câţiva prieteni şi clădim, ani la rând, o relaţie. Găsim cu greu un «suflet pereche» şi vor fi mulţi aceia care nu vor fi de acord. Desigur, vine şi CLIPA. Clipa în care prietenii te vor dezamăgi cumplit sau poate… tu o vei face.

Vine şi ziua în care constaţi că «perechea» te înşela de mult sau poate… chiar tu o făceai. La final… La final, toţi suntem cumva dezamăgiţi şi cam imperfecţi. Dacă dă o minune şi apuci bătrâneţea, ea îţi va aduce însă un dar sau… o povară – Înţelepciunea. Constatăm atunci, cu toţii, cât de mărunte au fost cele dinainte, în faţa celor care ar putea să vie. Şi sigur regretăm şi simţim gustul amar al dezamăgirii, când realizăm cât de aproape am fost de PERFECŢIUNE. Totul era să ne aducem aminte, cu ceva timp înainte să murim, că «ŞI DUMNEZEU IARTĂ».” (7 iunie 2007 ).

Astăzi, la Timişoara, lui Mile Cărpenişan i s-a savarsit parastasul de 40 de zile. La ceruri, Mile e în faţa lui Hristos. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

Jurnalul National

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Sorin Bogdan incepe sa publice TARGET. Jurnal de razboi. Belgrad – 1999. In memoriam Mile Carpenisan

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Sorin Bogdan: in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.

am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente:

Continuarea la Target (introducere)

Hotel “Toplice”, casa noastra pentru 3 luni. Jurnal de razboi


25 martie 1999

Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineata, m-au sunat la ambasada si le-am transmis primele impresii. Asa confuze cum erau. Apoi am plecat in oras, sa incercam sa aflam ce s-a intamplat. Un soare orbitor stralucea pe cerul senin si parea ca totul e in regula. Pana la 9:35, cand sirenele au anuntat o noua alarma aeriana. M-am uitat la Mile Carpenisan, el la mine si amandoi la Gratian Balan. Nu prea stiam ce sa facem, asa ca am privit in jur. Aveam impresia ca oamenii au surzit sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase in panica, doar ici-colo, cateva femei au grabit pasul, indreptandu-se spre adaposturi. Mai tarziu am auzit cateva bubuituri si nori negri de fum se ridicau dinspre aeroportul militar Batajnica. Se mai spunea ca si fabrica de medicamente “Galenika” din oraselul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi in flacari.

Continuarea la target: hotel “toplice”, casa noastra pentru 3 luni

TARGET. Sorin Bogdan: alarma chimica la Belgrad. Jurnal de razboi


26 martie 1999

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimtite. Am alergat pe ici pe colo, incercand sa aflam ce s-a mai intamplat, sa mai verificam o informatie. Deja am inceput sa ne obisnuim cu sirenele alarmelor. Astazi, a fost alarma aeriana de doua ori, intre 16:30 si 18:30 si intre 19:00 si 20:30. Tarziu in noapte, a fost si o alarma chimica. Ministerul Invatamantului a anuntat ca 30 de scoli au fost afectate de bombardamente. Comerciantii au incercat sa mareasca preturile la unele produse, profitand de panica creata de razboi. Unii oameni au inceput sa-si faca stocuri de alimente, desi autoritatile au declarat ca nu sunt probleme cu aprovizionarea. Si chiar nu erau. Spre seara, cand m-am intors la hotel, mi-am cumparat paine si iaurt, sa am a doua zi dimineata si mi-a fost destul de greu sa aleg intre cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumatate din zi incercand sa ne acreditam la Ministerul Informatiilor. Acesta se afla in cartierul Novi Beograd, intr-o cladire imensa. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat sa asteptam putin si, dupa 10 minute, a coborat o tanara foarte frumoasa, tunsa scurt, care vorbea perfect engleza si ne-a condus intr-un alt birou. Ne-a dat sa completam niste formulare, insa ne-a spus ca, oricum, luni se va infiinta un centru militar de presa, unde va trebui sa ne acreditam din nou. In birou se mai aflau doi jurnalisti chinezi si, la un moment dat, Sanja Sarac – cum se numea tanara – a inceput sa ciripeasca. Eu cu Mile Carpenisan ne-am uitat unul la altul si ne-am abtinut cu greu sa nu izbucnim in ras. Cei doi chinezi i-au raspuns ceva si au inceput, fericiti, o lunga conversatie cu fata. In limba chineza ! Am completat formularele si am plecat. “Pe aici, nu mai calcam !” a bombanit Mile.

Continuarea la target: alarma chimica la belgrad

TARGET: Sorin Bogdan si Mile Carpenisan la slujba de Inviere cu Patriarhul Pavle, Arkan si “tigrii” lui, sub bombele NATO


10 aprilie 1999

Sorin Bogdan: N-am dormit prea mult: la 9:35, sirenele alarmei aeriene sunau din nou. Nu a tinut mult. La 10:43, alarma a fost ridicata, fara ca Belgradul sa fie bombardat. Destul, insa, ca dupa atatea sirene, sa nu mai avem chef de somn.

Inca o zi frumoasa de primavara. Pe strada Knez Mihailova, pe unde circula doar pietonii, sarbii au organizat un imens simultan de sah. Nu stiu a cui a fost ideea, dar pivelistea parea desprinsa dintr-un film suprarealist. Peste tot, aliniate sau nu, erau insirate 1.121 de mese la care oamenii jucau sah. Amatorii asteptau, cuminti, ca maestrii sa vina in fata tablei lor si sa faca urmatoarea mutare. In jurul lor, trecatorii se opreau si priveau curiosi, dupa care plecau mai departe, la cumparaturi sau la plimbare. Tarabele cu harti, carti postale, insigne sau tricouri erau la locul lor. Vanzatorii ambulanti te chemau sa cumperi oua rosii sau casete cu muzica sarbeasca. Pe terase, lumea isi savura cafeaua de dimineata. Parea o zi obisnuita, inaintea unei mari sarbatori. Doar ca era in plin razboi.

Continuarea la: target: la slujba de Inviere, alaturi de arkan

TARGET. Sorin Bogdan despre Mile Carpenisan, Narcisa Iorga si interviul cu Arkan: “Femeie, tu nu stii ca vila mea e pe lista tintelor NATO?!”


Target 13 aprilie 1999

Sorin Bogdan: Mile Carpenisan s-a dus pana la hotel “Hyatt”, impreuna cu o echipa venita de la Antena 1. Au sunat inainte de a intra in Iugoslavia, sa-l roage sa le obtina cazare la hotel “Toplice“. Din echipa facea parte doar cameramanul Florin Dobre si un sofer – de la Antena 1. Ceilalti doi erau Narcisa Iorga si fotograful Radu Vioreanu – de la “Jurnalul national“. Spuneau ca au aranjat un interviu cu Arkan, ai carui baieti urmau sa-i astepte in vama si sa-i conduca la Belgrad. Desigur ca nu i-a asteptat nimeni. Mai mult, cand s-au dus la “Hyatt”, Narcisa – care se lauda ca stie sarbeste – l-a rugat pe Mile sa-i fie translator. Cand i-a solicitat interviul, Arkan i-a refuzat fara prea multa eleganta, spunandu-le ca are programat un alt interviu, pentru France Presse.

Pana la urma, Narcisa i-a luat un interviu lui Arkan. Acesta statea in fiecare seara in barul hotelului “Hyatt”, la care se zvonea ca ar fi actionar, si dadea oricui interviuri pe bani. Vorbea gratis doar pentru rusi, greci sau romani. Ne-am distrat foarte tare cand Mile ne-a imitat racnetul pe care l-a scos Arkan, cand Narcisa l-a rugat sa filmeze interviul la el acasa: “Femeie ! Tu nu stii ca vila mea e pe lista tintelor NATO ?” Dupa interviu, Arkan i-a dat Narcisei o caseta pe care erau filmati “tigrii” lui, in timpul unor antrenamente. Stiu ca – prezentat la Antena 1 – materialul a avut mare succes. Cand Mile le-a explicat asta sarbilor, au ras cu lacrimi. Pentru ei, Arkan nu era decat un smecheras caruia ii placea sa se dea mare. Nu dadeau doi bani pe el si se mirau ca strainii l-au transformat intr-un adevarat Rambo.

Continuarea la Sorin Bogdan: target: mile, narcisa iorga si interviul cu arkan

Cititi si: target: vinerea mare la razboi

target: supravegheati de securitate

target: rachetele nato lovesc palatul de justitie din belgrad

target: tragedia de la aleksinac

target: nato loveste rafinaria din novi sad si orasul aleksinac

target: nato bombardeaza serbia de Florii

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Razboiul strambilor. Protestul graficianului Eugen Mihaescu in Cotidianul, la intoarcere din Belgrad, unde statuse sub bombe alaturi de Mile Carpenisan

Filed under: Curaj in Jurnalism — Tags: , , — admin @ 2:23 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Ion Cristoiu despre Mile Carpenisan si ceilalti jurnalistii romani aflati sub bombardamente la Belgrad. Puterea adevarului

Filed under: Curaj in Jurnalism,In Memoriam — Tags: , , — admin @ 2:18 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Puterea adevarului de la fata locului in confruntare cu Puterea

Ieri dimineata, dupa mai multe ore de mers cu masina de la Belgrad la Timisoara si o noapte de calatorie cu trenul, de la Timisoara la Bucuresti, cum am intrat in casa m-am napustit pur si simplu la telecomanda pentru a afla, de pe Euronews, daca peste noapte Belgradul a fost atacat din nou. Stabilisem cu Sorin Bogdan, corespondentul Pro Tv, ramas in capitala Serbiei, ca-l voi suna pe la doua-trei noaptea pe telemobil. Din nefericire, masinaria n-a functionat in tren. De inteles precipitarea cu care am deschis televizorul. In noaptea de miercuri spre joi asistasem la esecul avioanelor NATO de a strapunge antiaeriana. Cazusem cu totii de acord, cei ce ne infratisem intr-un fel, stand pe acoperisul hotelului pana la patru dimineata, ca de va fi cer senin, in noaptea urmatoare militarii Aliantei vor incerca sa-si ia revansa. Stirile confirmau aceasta banuiala nelinistitoare. In noaptea de joi spre vineri, Belgradul a fost supus unuia dintre cele mai violente atacuri de la inceputul raboiului. De asta data avioanele reusisera sa loveasca cladiri din inima Belgradului: sediul Statului Major al Armatei iugoslave, sediul Ministerului iugoslav de Interne. Cladiri goale, fara nici o importanta militara. O noua dovada ca NATO a ajuns, dupa o luna de esecuri, despre care scriu New York Times din 30 aprilie si Le Monde din 30 aprilie, in timpul dementei. Nu mai e vorba de o actiune militara, avand un scop bine precizat, ci de o razbunare de tip tribal. Pentru ca, asa cum arata New York Times, armata iugoslava e, dupa o luna de razboi, mai puternica si mai unita ca oricand, pentru ca, asa cum noteaza Le Monde, tactica razboiului tehnologic, dus cu masinarii ultrasofisticate, s-a dovedit falimentara in fata tacticii de gherila folosite de sarbi. NATO a inceput sa dea in tot ce intalneste in cale. Ca un mastodont care distruge din turbare ca e sfidat de unul pe care nu dadea pana acum doi bani. Din nefericire, aceasta dementa risca sa transforme in masacrare a populatiei civile o actiune pe care liderii militari si politici ai Aliantei o anuntau ca vizand exclusiv masina de razboi a lui Milosevici. Desi cladirile erau de mult evacuate, totusi n-au lipsit victimele umane. Si nu din randurile militarilor, ci din cele ale civililor nevinovati.

Sub acelasi semn, al turbarii iscate din neputinta, avioanele unor stare ce se pretind a intruchipa civilizatia finelui de mileniu au distrus, tot in noaptea de joi spre vineri, doua case particulare din Belgrad, turnul de televiziune de pe colina Avala, turn inalt de 200 de metri, unul din simbolurile capitalei iugoslave. Asadar, apararea Belgradului fusese strapunsa. Cum miercuri spre joi asistasem la esecul haitei tehnologice de a trece de antiaeriana si de a sfasia Belgradul, m-a apucat o tristete de moarte. Nu stiu cum, in cele doua nopti petrecute pe acoperisul hotelului Platice ajunsesem sa fac din Belgradul atacat de o luna de zile cu bombardiere si rachete de croaziera capitala inimii mele. Mi-era ciuda ca avioanele NATO reusisera de asta data sa treaca prin peretele de foc al antiaerienei. L-am sunat imediat pe Sorin Bogdan. Si discutia cu el mi-a mai ridicat moralul. Nu, antiaeriana nu fusese strapunsa, mi-a explicat Sorin Bogdan. Avioanele NATO apelasera la un mijloc las. Coborasera in picaj de la zece mii de metri, deasupra Belgradului si lasasera rachetele, dupa care tasnisera in sus, spre spatiul unde inaltimea le punea la adapost de orice pericol. Bine, bine – l-am intrebat -, dar de ce antiaeriana nu a tras in clipa in care le-a vazut coborate brusc deasupra orasului? Sorin Bogdan mi-a explicat calm ca-n clipa cand un avion ajunge deasupra orasului e un pericol mortal pentru locuitorii capitalei, dat fiind ca-I burdusit de rachete. E drept, trage dupa ce avionul o ia inapoi, in sus, dar sansele de a-l lovi sunt minime.

Am reluat aceasta discutie pentru a atrage atentia cititorilor asupra jurnalistilor romani cu care, timp de doua nopti, am impartasit frateste tensiunea bataliei pentru apararea Belgradului, Sorin Bogdan, de la Pro TV, Mile Carpenisan, de la Antena 1, George Roncea. De la acestia, ca si de la Narcisa Iorga, pe care am gasit-o gata de plecare, dupa doua saptamani de sedere la Belgrad, am invatat multe lucruri despre batalia pentru Belgrad. Sorin Bogdan si Mile Carpenisan sunt, dupa o luna de sedere la fata locului, adevarati experti in arta militara.

In noptile petrecute pe acoperisul hotelului, m-au invatat ce sa fac la ivirea unei rachete de croaziera, mi-au aratat, dupa zgomotul exploziilor, ce zone ale Belgradului au fost tintite, mi-au atras atentia asupra tacticii folosite de antiaeriana sarba. Au ajuns atat de buni cunoscatori intr-ale razboiului, incat mi-au putut spune, dupa zgomotul avioanelor, tipul lor si dupa directia de unde veneau, locul de unde plecasera. Acesti tineri jurnalisti, carora trebuie sa-l adaug pe Grigore Gherasim (corespondentul postului Radio Romania Actualitati, pe care, in tara fiind, l-am ascultat in fiecare zi, ca sa aflu, dupa ce am constatat ca nu mai transmite, ca fusese retras din notive obscure, ditamai postul preferand sa-si pastreze corespondentul la sediul din Bruxelles al NATO), au fost pentru mine o adevarata revelatie. Nu numai prin buna cunoastere a artei razboiului, dar si prin curajului lor extraordinar in exercitarea profesiei.

In timp ce ditamai jurnalistii occidentali, de la CNN, AFP, BBC, o sterg de la fata locului cand se zvoneste ca avioanele vor lovi din nou tot acolo, mai tinerii mei confrati la care, probabil, faimosii gazetari ai Vestului se uita de sus ca la niste amarati din Est, care n-au in spate decenii de traditie a presei independente, raman, riscandu-si viata. In timp ce bravii jurnalisti occidentali asteapta sa fie dusi de catre oficialitati la locul unde o cladire a fost lovita, ai nostri dau fuga pe strazi si ajung inaintea lor fara a sovai o clipa la gandul ca ar putea pati ceva in nebunia de la locul unde cladirea a fost lovita. Desi tineri, ei au ajuns, dupa doar o luna de razboi, maestri in trucurile de a patrunde cat mai aproape de locurile exploziei. Sorin Bogdan, de exemplu, a devenit faimos prin faptul c-a reusit sa se strecoare intre ruinele televiziunii varandu-se printre membrii garzii de corp ai primarului ales al Belgradului.

Dincolo de profesionalism, m-a impresionat la acesti tineri patima de a scrie adevarul, de a relata ceea ce au vazut si nu ceea ce ar dori guvernantii de la Bucuresti. Le-am urmarit seara de seara transmisiile de la Belgrad cand eram in Romania. Am sesizat imediat stradania de a relata ceea ce au vazut si nu ce ar vrea sa auda unii sau altii. Stand de vorba cu ei in zilele si noptile cat am fost la Belgrad, mi-am dat seama de drama pe care o traieste jurnalistul aflat la fata locului. Sunt situatii cand cei de la Bucuresti, inchisi in spatiul stramt al redactiilor si al functiilor ar vrea sa-I contrazica, fie din necunoastere, fie din antrenarea in tot felul de jocuri. Jurnalistii nostri de la Belgrad nu se lasa pana nu reusesc sa transmita cititorilor si telespectatorilor adevarul despre ce se intampla in Serbia. Riscand sa fie retrasi de acolo, cum s-a intamplat. Nu e usoara batalia pentru a spune adevarul, mai ales cand, in Romania presiunea guvernantilor asupra presei de a o transforma intr-un sprijin pentru temenelele lor in fata NATO au sporit in ultimul timp. Tinerii jurnalisti de la Belgrad nu se resemneaza. Continua sa se bata pentru ca romanii sa afle adevarul. Au de partea lor nu numai avantajul de a fi la fata locului dar si salutara constiinta profesionala, cea care presupune a situa adevarul mai presus de toate.

De aici, de la sute de kilometri distanta, ii felicit si le promit ca le voi crede relatarile. Sperand din toata inima ca, indiferent de riscurile pe care si le asuma, vor continua sa spuna adevarul. Ii avertizez ca nu numai eu, dar si milioanele de romani, care ii asculta sau ii urmaresc, isi vor da seama imediat cand vor relata nu ceea ce vad si ce simt ci ceea ce vor sa citeasca sau sa auda guvernantii de la Bucuresti. N-as vrea ca la un moment dat sa ajunga in situatia de acum a presei occidentale care, lasandu-se manipulata timp de o luna de catre oficialitatile NATO, a inceput sa-si puna cenusa in cap.

Nota bene: Redam acest text opiniei publice dupa ce dusmanii adevarului l-au sters de pe internet (vezi si cazurile Ziua si Gardianul), intr-un adevarat atentat la adresa libertatii de expresie si a istoriei reale, conform previziunilor orwelliene legate de “prelucrarea istoriei”, o materie atat de draga clanului tismanenilor.

Vezi si George Roncea si Sorin Bogdan despre jurnalistul ca un razboinic. In memoriam Mile Carpenisan. Pe frontul din Iugoslavia (I)

SINISTRU. Alina Mungiu i-a denuntat americanilor pe reporterii de razboi din Iugoslavia – inclusiv pe Mile Carpenisan – pentru atitudinea lor “pro-sarba” si “anti-NATO”

Extras: “In language that cannot be repeated, Cristoiu attacked all those supporting the intervention in Kosovo, ranging from President Constantinescu to the independent intellectual Gabriel Liiceanu, labeling the latter a mutant for his pro-Western stance. Cristoiu outdid himself when he went to Belgrade to spend the night with some Romanian reporters on the roof of a hotel. Cristoiu was lyrical when describing “the brotherhood of the Romanian journalists, united in their love for Belgrade, capital of my heart, and siding with the Serbian antiaircraft artillery as it tried to protect a European capital threatened by the fangs of the strongest military alliance in the world.”

The interesting part of Cristoiu’s story concerns the television reporters he praised for not obeying the pro-NATO line of their bosses in Bucharest, thus risking being recalled. The public-radio station indeed did recall its correspondent. The American-owned private television station, by contrast, kept their correspondent, who Cristoiu said was fighting to tell the truth, not the lies that the Romanian government wanted to hear. This shows that even broadcasters have problems in maintaining a neutral line and not giving into the furious pro-Serbian offensive of the print press. Indeed, the print media presented the Serbs as a proud people who defended three empires, and who want to die on their feet not on their knees. Albanians, by contrast, were presented either as terrorists (the KLA) or were given no coverage. Threatened by his publisher, Cristoiu defended this position, arguing that the refugees stories should not be reported because they were one-sided.”

Ion Cristoiu: Un mutant, Gabriel Liiceanu

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

George Roncea: Onoare în eternitate pentru Mile Cărpenişan

Filed under: In Memoriam — Tags: , — admin @ 2:16 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Scris de George Roncea

E foarte greu să „faci o ştire“ la moartea unui prieten. Am ajuns la Timişoara pentru a-l însoţi pe Mile, pe ultimul drum, cu inima frântă. Nici acum nu-mi vine să cred că scriu despre moartea lui. S-a dus în preajma sărbătorii de Buna Vestire, mare sărbătoare creştină. Sute de timişoreni, de sârbi, câţiva foşti colegi, oficialităţi, cadre militare au venit să-l petreacă, la cimitir, într-o zi cu soare şi multe, multe lacrimi şi flori.
Ieri s-au împlinit exact 11 ani de la începutul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, războiul în care a debutat cariera de excepţie a lui Mile. Avea 23 de ani, un puşti. Un puşti cu sânge în el. În anii care au trecut de atunci, Mile a devenit un reper, un meseriaş autentic, dintre cei din ce în ce mai puţini astăzi.
S-a dus prea devreme. Într-una dintre ultimele sale postări de pe blog, Mile scria, din Sinatra: „acum sfârşitul e aproape şi înfrunt cortina finală. Prietene, îţi spun clar că îmi susţin cauza de care sunt sigur. Am trăit o viaţă plină, am călătorit pe fiecare cale a mea, dar mai mult, mai mult decât atât, am făcut-o în felul meu.
Regrete am câteva, dar apoi… sunt prea puţine pe care să le menţionez. Am făcut ceea ce trebuie să fac… am înfruntat tot şi am stat drept… mi-am asumat toate bunele şi relele şi până la urmă am mers pe calea mea… un bărbat trebuie să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume…“.
Asta a făcut Mile, a spus lucrurilor pe nume, a înfruntat iadul războaielor nedrepte şi împuţite pentru a spune oamenilor, cât putea el de tare şi de răspicat, că e prea mult Rău în jur, în ceea ce fac puternicii lumii sau în ceea ce fac oamenii simpli de obicei tăcând şi trecând cu vederea nedreptatea, răul din jur şi crima instituţionalizată a războaielor. Străbunicii lui Mile s-au jertfit la Kosovo Pole, câmpia morţii unui neam, neamul sârbilor, ce a supravieţuit totuşi renăscând miraculos. Războiul din 1999 i-a zdrobit din nou, iar Mile a fost acela care, vreme de trei luni, a stat atunci la capul neamului său, transmiţând întregii lumi povestea dramei care se petrecea, sângerând zi de zi alături de ai săi (şi ai noştri). Şi Mile s-a născut războinic, un luptător în toată regula, un bărbat care a făcut ce trebuie să facă un bărbat: „să spună lucrurilor pe nume“.

Şi eu, şi Sorin Bogdan, colegul şi vechiul său prieten timişorean, am scris în aceste zile despre Mile, fără să ne vorbim unul cu altul, acelaşi lucru: era un adevărat războinic, un luptător şi un bărbat dintr-o bucată. Ce să caute un om dintr-o bucată într-o lume de sferto-oameni, de ipochimeni?
A plecat de la televiziunea unde se consacrase, căreia îi adusese prestigiu de silă, sătul de impostură şi laşitate şi prostie şi ticăloşie. Tot felul de ticăloşi nevolnici îl căinează astăzi pe Mile, un Ion Iliescu, un Năstase etc., oameni cărora nici o flegmă nu ar merita să le acorzi, en passant. Ce spunea Mile despre astfel de homunculi şi despre lumea lor?: „… aveţi impresia că miroase a primăvară, dar vine Cărpenişan şi vă spune că pute“.
Scriam în ziua în care a căzut ca un trăsnet vestea morţii lui Mile despre jagardelele cu trese şi galoane de generali împopoţonaţi de Iliescu cu Ordinul „Mihai Viteazul“, ordin dedicat Cavalerilor care s-au jertfit pentru Ţară şi Neam. Scriam cu aceeaşi scârbă faţă de impostură, cred, pe care o simţea şi Mile, adevăratul Cavaler care s-a despărţit cu silă de lumea aceasta strâmbă.
O mică reparaţie morală pentru Mile a venit marţi, când statul român i-a acordat lui Mile o cinste pe care acesta o merita de drept: „Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie“. Conferirea ordinului îl asimilează pe Mile cu un cadru militar, iar Armata Română i-a acordat gradul de sublocotenent post-mortem.
Mile a avut astfel parte de trei rafale trase către cer, de pe marginea mormântului său, de către garda de onoare militară. Onoare pentru Mile, onoare pentru România, ţara căreia sârbul/român Mile Cărpenişan, fratele nostru, i-a închinat viaţa şi munca, oferindu-ne un reper de bărbat drept şi curajos care a făcut ce ştia că trebuie să facă: să spună Adevărul, să spună lucrurilor pe nume…

Adio, Mile, ne revedem în partea ailaltă (daca vom avea noroc si noi)…

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Inmormantat in exact aceeasi zi in care au inceput bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, in urma cu 11 ani: pe 24 martie. Adio, MIle!

Filed under: In Memoriam — Tags: — admin @ 2:13 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


Foto: Agenda.ro Publicat de: Maia Rizescu

De priveghi la Mile – Video

«
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Mile Carpenisan despre dragoste si ura si joaca de-a leapsa cu Ea, moartea. Frontul din Irak: “Cum sa va descriu voua acum un Iad pe care eu l-am vazut l-am mirosit si l-am simtit?”

Filed under: Curaj in Jurnalism,In Memoriam — Tags: , — admin @ 2:09 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Preluam aici din cele scrise de Mile in “Stapanu’ povestilor triste”, amintiri si lectii pe care, cred eu, nu trebuie sa le uitam niciodata.

Think pink (in loc de prefata – nota mea)

Era o mie noua sute noua zeci si ceva. Era marti si era spre seara. La Pale, langa Sarajevo zburau avioanele de lupta la mica inaltime, iar elicopterele lansau preventiv cate o racheta. Noi mai aveam 40 de marci in buzunar, iar masina era undeva la 100 de km trasa pe dreapta in Serbia. Stateam pe un pod in Bosnia cu curu’ pe bagaj si radeam cand ne-am imaginat ca ne va duce cineva la granita. Dupa vreo trei ore am auzit un motor care suna infiorator de rau. Era un Wartburg oribil lovit pe partea dreapta de un tanc. A fost insa singura masina care s-a oprit sa ne ia pe mine si pe cameramanul meu. Am negociat si pretul unui drum pana la granita 40 de marci, un pachet de tigari si trei filme pentru aparatul foto. Eu stand in fata eram aproape in bratele soferului din cauza faptului ca dupa cum va spuneam masina era lovita pe partea dreapta de un tanc. Toata scena era parca rupta dintr-un film de Kusturica.
Va tineti bine?
Ei atunci daca DA, aflati ca soferul care ne ducea la granita cu masina lovita de tanc era nimeni altul decat tanchistul care lovise acel Wartburg. Intr-o Bosnie unde se semana moarte toti trei radeam in masina ca bezmeticii de ridicolul situatiei. Ne-a lasat in toiul noptii la granita iar noi trebuia sa trecem un pod peste Drina. De o parte erau sarbii cu armele indreptate spre musulmani si in ceafa simteam privirea unei “catele de 12 mm” ( mitraliera ) in timp ce treceam pe jos peste pod. Si vamesii si politistii si militarii dormeau de n-aveau aer. A fost pentru prima data cand am mers pe varfuri de frica sa nu trezesc pe cineva sa nu se sperie si sa-mi “latre” o rafala de “catea” in cap. Am trecut pe langa ei ca si cutitul prin telemeaua aia buna din Sibiu. Ne-am urcat in masina si-am plecat linistiti mai departe. V-am povestit toata istorioara asta pentru a vedea ca uneori cele mai mari temeri sunt doar niste ganduri care se pun in calea puterii noastre de a gandi pozitiv. Asta ca think pink Daniel suntem multi, tot mai multi care o facem.

Ea (I)

Ne iubim cumva pervers. Ne jucam unul cu altul si chestia asta ne excita. Oricat  de mare escroc sentimental am fost nu credeam ca va avea rabdare sa se plimbe prin lume peste tot pe unde ne dadeam intalnire. Chiar si eu eram convins ca pana la urma ceva ma va opri din goana mea si vom sta fata in fata – asa cum se cuvine-  sa ne privim adanc in ochi si apoi sa ne lasam purtati. Era acum vreo 6 ani cand impreuna ne-am intors de la inmormantarea lui Zoran Gingici -premierul impuscat in inima intr- o Serbie vesnic zbucuimata. Am lasat-o balta atunci si am plecat la Bucuresti sa-mi fac deconturile. M-au oprit insa si mi-au zis sa plec in Golf. Era razboi acolo. Din cate stiam eu era alt om acolo … dar acela plecase. Se ingrosa gluma si Adelin se imbolnavise asa ca Irakul, Baghdad-ul ramaneau fara de povestitor. Am iesit bulversat din sediul Antenei 1. Plecam spre Timisoara cu un microbuz si o povara.

Pana la garajul microbuzelor care duceau nefericitii spre orasele din provincie am mers cu o buna amica -Roberta Vornicu – si cu o adevarata doamna cu care vesnic am gasit cate ceva de discutat cel putin cate o ora –  Romica Jurca. O intrebam pe Romica cum e vremea prin Asia si nu stia de ce insist. Apoi le-am spus. S-a facut liniste in masina. Roberta a fost cea care a spart tacerea cu gura ei mare. Intram in garaj. S-a dat jos si a inceput sa urle ca o descreierata “Ba pulelor asta e Mile Carpenisan de la Antena 1 si pleaca in Irak! Care pula mea merge spre Craiova sa se prezinte la mine repede? “. Ditamai omul ma simteam inutil si rusinat in fata agresiunii cu care a gasit de cuviinta Roberta sa-si acopere emotiile. Cinci zile mai tarziu ma urcam intr-un avion cu destinatia Frankfurt. Am stat acolo in asteptarea avionului spre Iordania noua ore  cu un om pe care nici nu-l cunosteam. Cosmin era cameramanul care mergea de obicei pe teren cu Adelin. Florin Dobre cameramanul preferat de mine era de aceasta data deja in Irak cu acelasi Adelin . Vreo 4 ore ne-am testat reciproc. Nici eu nici Cosmin nu intelegeam ce se intampla. De ce ne-au incrucisat? Usor usor din paranoia in paranoia ne-am zis: “e clar amandoi avem gura mare”.

Antena ne-a trimis fara nici un regret sa ne-o furam. Daca muream nu plangea nimeni in afara de familiile noastre. Cealalta echipa se intorcea victorioasa acasa. Daca muream – NOI – eram cei care au esuat. Daca muream – muream ca prostii si toata Antena 1 se pisa pe noi pentru ca nu le-a pasat nici o clipa. Nu s-au gandit ca putem sa predam bocancii.In nebunia aia in care ma intalneam cu Adelin pe undeva prin Amman si omul imi zicea de buna credinta sa nu ma duc acolo ca nu merita Antena mi-am amintit de ea. Stiam ca am lasat-o acasa dar stiam la fel de bine ca s-a urcat pe ascuns in acelasi avion cu mine si ma privea atent.Apoi mi-am amintit de cartile care le citisem cand am fost copil. Erau cu printi cu camile cu fete morgane cu gradina raiului ….erau sute de povesti citite in o mie si una de nopti. Acum eu urma sa calc pe nisipul atat de fin descris in acele povesti. Urma sa intru in Babilon si ceva ma strangea de piept si ma lasa sa respir numai pe jumatate. De fiecare data cand plec spre Baghdad patesc la fel. Sunt gatuit si parca as vrea sa vad altceva . Stiu a fost un preludiu lung la o poveste poate fara sens dar sper ca macar putin ati reusit sa intrati in pielea mea si de acum vom merge impreuna sarind etape direct prin cuprins si epilog.
…..
Va urma… maine

EA… (II)

Fuck are this US tank’s?

– No. I am sure it’s Irakian. Stay calm.

– I am not calm at all. Look at the fucking cannon. …… They move the fucked cannon in our direction.

– Ok we are screwed…

-…they are marines

Intram in Baghdad . Cel mai periculos loc de pe planeta in acel moment. Soferul meu un beduin iordanian spera sa fie tancuri irakiene la portile capitalei . Pe autostrada erau vreo doua futute de tancuri cenusii si nimic altceva de jur imprejur pana spre orizont. Eram a doua masina dintr-o coloana de peste o suta. Cand ne-am trezit cu tunul proptit in parbriz si simteam de pe scaunul din fata mirosul de praf de pusca recunosc ca nu m-am cacat pe mine ci mi-a trecut pofta pentru vreo trei zile. Am inghetat.Am stat cu madularul ala proptit in piepti vreo 5 minute. 5 minute cat 50 de ani. Ma gandeam ca mi-am mintit parintii si asta ma durea cel mai tare. Ma gandeam ca Antena se va caca pe noi si pe experienta noastra jurnalistica la fel de lejer cum s-ar fi cacat tanchistul care nu avea decat un cuvant de zis: “Fire”. Si iar parintii. Oamenii aia tociti la organul numit sentiment de un cretin de copil care pentru o idee s-a batut cu prea multi balauri. Vad si acum dupa 6 ani fata tanchistului care a iesit pe turela. Un american disperat care era saracul de o mie de ori mai speriat decat noi pentru ca s-a trezit cu o suta de masini pe care scria TV in fata azimutului. A iesit din tanc. Am iesit si noi din masini. Am negociat daca se poate spune asa intrarea in Baghdad. Adica noi i-am spus fie ce o fi noi mergem si el a ripostat…ok mergeti.

Ati intrat vreodata in Iad? Eu da. Si nu murisem. Intram in Baghdad. In jurul meu Satana dadea bairam. Cum sa va descriu voua acum un Iad pe care eu l-am vazut l-am mirosit si l-am simtit? Probabil o sa treceti usor peste bucata asta de text care face parte dintr-un material prea lung si plicticos dar acolo a fost iadul. Mi-a fost bine. Nu eram singur. Era Cosmin , era beduinul si ca intotdeauna eram cu ea. Era din nou foarte dragastoasa. Mereu m-a tinut in brate. Eu banatan si sarb mandru o tot alungam de langa mine. Dar ea venea mieroasa si simteam cum imi sufla in urechi. Ne uitam impreuna la sutele de cadavre inca calde printre care faceam slalom; la masini fumegande pe parbrizul carora s-au intins creieri; la femei carbonizate impreuna cu copilul pe care il strangeau in brate; la mujahedini inarmati cu mitraliere si pituliti in cate un sant din fata unei case bombardate. Macar ei acei dusmani ai democratiei tipice americane ne zambeau si ne faceau cu mana din spatele mitralierei fara sa apese pe tragaci. Era Baghdadul cosmarurilor mele. Este si acum Baghdadul acelorasi vise urate. Au tras in noi ca la balamuc. Au tras hotii cei pe care ulterior aveam sa-i numesc Ali Baba. Nu au tras oamenii lui Sadam, nu au tras membri Partidului BAAS. Au tras cocalarii. Smecherii si totodata idiotii lor. Ne-am oprit in plin foc inamic pentru ca au nimerit roata jeep-ului din fata in care se aflau prietenii nostri. Initial nu intelegeam de ce dracu ne-am oprit. L-am luat pe beduin de piept si am vrut sa-l bat

– Why are we still staying you arab motherfucker?

Mi-a aratat roata ciuruita si chipurile disperate ale colegilor din cealalta masina. M-am simtit rusinat. Un om al desertului un beduin mi-a dat o palma peste bot si am tacut. L-am ajutat pe Zahar sa isi schimbe roata. In timp ce noi ridicam cricul ce potrivea janta niste dobitoci la vreo 50 de metri trageau spre noi pe foc automat cu kalasnikovul. M-am uitat in ochii lu Zahar soferul jeep-ului defect si ne-a apucat pe amandoi un ras isteric. Prostii aia trageau spre noi pe foc automat si nu ne nimereau. Am ajuns vii si catusi de putin vatamati in centrul Baghdadului. Dupa vreo saptamana americanii au reusit sa cucereasca si ei mai mult decat spatiul din jurul statuii lui Sadam pe care ati vazut-o cu totii cazand. Ne plimbam de acum prin centrul Baghdadului ca Voda prin loboda. Intr-o zi am intrat in vorba cu un american din conducerea unitatilor care ocupasera Baghdadul si m-a intrebat ce fel de arma port. Am ras si am aratat legitimatia si vestitul microfon al Antenei 1. Omul nu a gustat gluma si siderat m-a intrebat: “Nu ai un kalasnikov”? Socat l-am intrebat si eu pai cum as putea sa-l am cand eu sunt ziarist nu combatant. Sincer omul mi-a raspuns: “Daca tu crezi ca US marines au timp si chef sa-ti salveze tie curul in fututul asta de Baghdad te inseli. Pune mana ia un pistol mitraliera si trage in orice nu poarta uniforma americana”.

Si ea se uita la mine si imi zambeste superior. Se uita si la americanul care mi-a zis ce mi-a zis ca si cum nu ar irosi o flegma in fata lui. …O inteleg e mult mai serioasa decat noi si nu e atat de emotiva. O privesc cum pleaca si nu-mi arunca nici macar o privire peste umar. Parca ne-am racit un pic parca a ajuns intr-un loc in care eu nu ii mai sunt atat de necesar si se simte in largul ei si fara mine. Trece o vreme iar situatia se calmeaza pentru moment. Storry-ul e mort – e rece asa ca ma intorc acasa. O caut ….

…O caut.
… Nu e in coada avionului. Nu e nicaieri. M-a parasit . Ba nu…. m-a inselat ……EA a ramas acolo ….

Va urma….maine ;)

Ea (III)

Trece un an jumate si acum simt deja ca imi lipseste … dar stiu de unde sa o iau. Stiu ca ma asteapta. Stiu ca va fi bucuroasa de revedere iar eu voi topaii de emotie ca un copil care se joaca de-a v-ati ascunselea. Atat doar ca eu nu m-am ascuns. E 2005 am imbatranit nu mai sunt naivul din DULCE SI AMAR. Cu rautate parca plec spre Baghdad. Sunt dur de acum si nu imi place catusi de putin ca niste nebuni americani si irakieni imi strica mie taramul de poveste. Sper sa vad mai putin fum. Sper sa nu mai imi rapaie la urechi mitraliere de mare calibru si poate nici macar o pocnitura de pistol nu as mai sesiza-o daca Baghdadul ar fi lasat sa fie cel pe care il doresc eu.


Zbor. Sunt 10 mii de metri sub mine. Din Emiratele Arabe Unite nu mai am asa de mult pana cand voi pune din nou piciorul in desertul irakian. Avionul se opreste . E o cursa charter una dintre putinele care zboara catre Irak. O firma privata face bani de pe cei care cumpara “One ticket to HELL”. Stau pe ultimele scaune. In fata mea sunt peste 100 de potentiali teroristi. Un american nu s-ar urca in avionul asta niciodata. Am o muie de european intre zeci de arabi si totusi ma simt ca la mine acasa. Sunt oameni buni si stiu asta. De unde stiu? Pentru ca au copii, au neveste , si la toti le put picioarele. Ma simt ca intr-un tren-motor intre Pischia si Bencecu de jos.

In avion stewarzi sunt un baiat si o fata. El din Thailanda ea din Moldova. Pilotul rus. Eu sarb din Romania. Ei arabi in lumea lor si totusi suntem oameni cu totii si impartim acelasi cilindru metalic plutitor. E si ea pe undeva jos. O vad cand ajung deasupra Baghdadului si pilotul franeaza brusc la 10 mii de metri altitudine. Ne oprim planam si parca timpul s-a oprit in loc. Sunt cateva secunde in care inima nu iti mai bate. Simti apoi cum avionul se culca spre stanga si incepe sa cada in spirala spre pamant. Cei slabi de inger lesina unul dupa altul. E de cacat senzatia. Eu stiu ce face pilotul si tocmai de aceea imi beau linistit ceaiul rece. Nu avem voie sa ne abatem nici 10 metri de la punctul stabilit pentru aterizare. Este singura zona sigura in care rachetele nu ne pot atinge. Si tirbusonul se invarte si oamenii ametesc si panica e tot mai mare cu cat pamantul e tot mai aproape. Tot in stanga prin geam vad cum explodeaza o bomba chiar pe pista. Noi acolo ar trebui sa ajungem intregi. Ma rog ca pilotul rus sa fi trecut prin razboaiele duse de Uniunea Sovietica si sa stie ce face. Avionul tremura si toate niturile stau parca sa se desprinda. Ma uit prin hublou si vad pamantul de parca l-am zgaria cu botul avionului. Cat oi fi eu de harsait parca totusi am fluturi in stomac. Printre dinti spun de undeva din coada avionului de parca m-ar putea auzi pilotul “pune-l dracului jos”. Si fac asta uitandu-ma in ochii ei . Ea care ma asteapta cu un aer satisfacut, impasibil si foarte stapana pe sine. L-a pus jos rusul. Au iesit incet incet pe culoar toate sosetele jegoase si muierile transpirate. Am iesit si eu. I-am zis PA Elenei stewardesa moldoveanca si l-am batut pe burta pe thailandez. Pentru comandantul aeronavei un tip de varsta lui tata nu am avut decat o palma intinsa ridicata la un chipiu imaginar. Am ajuns. M-am intors la EA si la Baghdadul meu. Sunt insa trist. Stiu ca voi vedea din nou moartea peste tot. Copii plangand si oameni speriati. In Iad toti sunt tristi si arabii si americanii si EA si eu. Pentru o clipa mintea incepe sa-mi fuga, patinez si o dau in filosofie si intrebari retorice: oare cand se va opri acest cumplit razboi? Ma scutur ca sa imprastii peste tot gandurile mele – gandurile alea gandite in sarbeste si spuse acum in romaneste. Ma setez pe engleza si in timp ce cobor pe scara avionului vad ca totul e la fel iar EA nu s-a schimbat deloc.

Really this is not over yet… it will continue day after day… so see you tomorrow again

EA … (IV)

Am vrut sa pup pista atunci. Noroc cu baietii de la CIA care mi-au dat viteza din zona. Eram iar in Baghdad. Eram ca acasa. Eram din nou cu ea. Am trecut de filtre, cozi interminabile, tepari irakieni dar cu ea de mana parca nimic nu ne-ar fi despartit niciodata. Am urcat intr-un Humvee de la U.S. Marines  care urma sa ne duca pana in Camp Victory si de acolo pe “soseaua mortii” pana la Fallujah . De fapt la Abu Ghraib.
Cea mai buna pizza am mancat-o atunci la Pizza Hut in Camp Victory Baghdad. Plecam de acolo pe “soseaua mortii” spre Abu Ghraib cu primul convoi. Cacaciosii de americani nu ne-au zis ca ne pot duce in aceeasi zi si ma cam abureau. Eram rupt aveam peste 60 de ore de nesomn. Eram in mijlocul Baghdadului in cea mai atacata unitate militara din lume si stateam in cur pe niste trepte din lemn. Fumam tigara din tigara. Vedeam lumea in reluare. In jurul meu parea liniste si totusi bubuiau mortierele. Treceau elicoptere cu raniti deasupra capului meu si eu le vedeam ca intr-un film prost pe care il visezi uneori. Singurul lucru care se misca la viteza normala era jarul de la tigara si ma uitam spre el atunci cand imi dadeam seama ca urmeaza sa adorm. Ne-au pus apoi toate bagajele intr-un alt Humvee si ne-au trimis pana la “zidul rugaciunilor”. Este un zid la iesirea din Camp Victory catre Irakul dezlantuit care se numeste asa . La el se roaga toti cei care nu stiu cate minute mai au de trait.
Am jucat fotbal american cu cativa marines asteptand semnalul de plecare al convoiului.
O minge ovala trimisa cu viteza spre tine te poate trezi mai repede decat o cafea, un redbull, sau o linie de cocaina. Ar fi putut fi si o grenada dar tu trebuia sa o prinzi si sa o dai mai departe. Langa zid EA. Statea si zambea superior. Vedea niste copii care se joaca.
A venit un colonel. Un colonel asa cum vedeti in filme: cu tinuta impecabila cu echipamentul complet si se adresa noua catorva bezmetici tineri cu o gravitate in voce care m-a facut desi nu era nevoie sa iau pozitia de drepti. De fapt convoiul era special facut pentru mine doar ca sa ma duca la Abu Ghraib . Aveam cu mine un coleg roman pe care l-am luat sa vada ca se poate face presa si la fata locului. M-am urcat intr-un Humvee si am pornit.
Am iesit pe soseaua mortii.
Soferul, un soldat american mistocar de o suta si multe zeci de kilograme si-a facut cruce , a pupat Sfanta Treime si apoi a pupat poza unei gagici cu tatele goale ce atarna pe tavanul blindatei. Il cheama Dalle. E din Arizona si nu stiu daca mai traieste pentru ca nu am intrebat-o. Statea in fata mea la volan iar in dreapta lui sergentul de la telecomunicatii. In dreapta mea, in picioare, gunner-ul si mai la dreapta de el baietasul ala roman adus sa vada cu ochii lui ce inseamna sa fii jurnalist. Cand am intrat pe linie dreapta Dalle m-a privit in oglinda atat de adanc incat am simtit ca sunt prea mic intr-o lume atat de mare. Mi-a zis sa-mi infig privirea prin geamul blindatei. Daca carecumva se intampla sa vad o sclipire metalica, ceva ce straluceste, un obiect ciudat sau chiar un barbat, o femeie ori un copil irakian care sa se apropie de noi la mai putin de 50 de metri sa pun mana pe mitraliera de langa mine si sa trag. Mi-a zis apoi ca daca suntem atacati ceea ce era foarte probabil el si sergentul vor cobori iar eu gunner-ul si baietasul ramanem in jeep. Eu trebuie sa trag, sa ii acopar si sa incercam sa ne salvam viata pentru ca si ei incearca acelasi lucru. Cu o zi inainte pe acelasi drum si cu aceeasi reteta se deplasase CNN. Un Humvee a fost aruncat in aer iar celalat in care aflau ziaristii s-a facut scrum . Am vazut asta la televizor la Sharjah in UAE. Fente pe sub pod , fente pe drum si schimbari de pozitii in comvoi. Asta au facut americanii numai ca sa ma duca intreg pana la Abu Ghraib. In fata inchisorii s-a franat brusc. Comvoiul s-a oprit si cativa soldati au coborat si mergeau pe poante ca balerinele. La mai putin de 30 de metri de masina noastra era ceva ce parea o bomba. Au luat cu grija pachetul l-au pus intr-un sant si ne-au facut semn sa intram repede in puscarie. La poarta paza era atat de stricta incat s-au controlat americanii pe americani.
Pe o tabla mare prietena mea imi lasase scris un mesaj “Lasati orice speranta voi ce intrati aici”. Era atat de Divina Comedia asta incat am inghitit-o cu putina apa. Americanii s-au spalat pe maini si ne-au lasat dracului acolo.
I-am gasit insa pe romani. Cadre medicale intr-o puscarie blestemata uitata de lume in curul iadului. Ea se uita ciudat la mine.  Niciodata  nu a suportat ideea ca eu vorbesc cu ingerii si ori de cate ori am inselat-o la modul cel mai fatis crapa de gelozie. Dar romanii de acolo erau oameni simpli cu bucurii si necazuri si un cosmar pe care urmau sa-l duca o viata intreaga. Au fost prea buni. Aveau aripi. Aveau acea fata de copil nevinovat, aveau acea fata de fecioara care stie ca nu trebuie sa dea socoteala nimanui pentru ca au facut totul corect. Oameni incercati, oameni macinati, oameni speriati dar oameni buni. Unul si unul.
Si pentru ca sunt buni probabil ca si pe ei s-a pisat ulterior cineva. Sau poate ca nu ….. inca.
Stateam in celulele in care americanii ii batjocoreau pe prizonierii irakieni cu cateva luni in urma iar de acolo am plecat intr-o seara cu un romanache. Era bezna. De jur imprejurul nostru cei mai de temut teroristi irakieni si cei mai rai soldati americani. Noi stateam ca prostii la mijloc. Lingeam si ne uitam la un elicopter din ala porcos care face multa galagie plin cu alti teroristi. Lingeam si muscam si crontanea si Doamne ce buna e inghetata in Irak. Cand am terminat romanul mi-a zis ca in mod normal in acel moment eu trebuia sa o cer de nevasta si ea sa ma duca la altar si acolo sa se lapede de mine pentru ca mi-a suportat destule si e cazul sa ma duc spre abis. Si omul mi-a zis toate astea in momentul in care in jur de 60 de mitraliere tinteau doi cretini care mancau inghetata noaptea la 11 in mijlocul heliportului puscariei Abu Ghraib. Elicopterul plin cu teroristi proaspat arestati nu putea sa aterizeze din cauza a doi romani. Din fericire unul dintre ei purta uniforma.

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Bombardamentele din Serbia prin ochii lui Mile Carpenisan: “APOCALIPSA IN DIRECT”. Basescu l-a decorat pe Mile cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Preşedintele Traian Băsescu l-a decorat, marţi, post mortem, pe jurnalistul Mile Cărpenişan, cu Ordinului Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

“Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie prin care a contribuit la corecta informare a opiniei publice româneşti asupra evenimentelor din mai multe zone de conflict ale lumii”, informează un comunicat al Preşedinţiei.

(Ar trebui sa-i dea si sarbii… – nota mea)

“Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”

Toamna anului 1998, anul in care razboiul din Kosovo tinea o lume intreaga cu sufletul la gura, l-a prins pe Mile Carpenisan lucrand pentru doua institutii de presa, si pentru Antena 1, si pentru ziarul National. “Inceputul, spune Mile, a fost o banalitate, pentru ca avem de filmat niste imagini si de facut un text. Cei de la Bucuresti se ocupau de montaj. Faceam o munca relativ usoara si m-am obisnuit foarte repede”. Cand a plecat in Kosovo, in calitate de corespondent de razboi pentru Antena 1, avea 23 de ani. Isi aminteste ca intr-o noapte, in timp ce venea de la Bucuresti spre Timisoara, a primit un telefon. Antena 1 il trimitea pe frontul din Kosovo, pentru corespondente de razboi. “Nici nu ne-am mai oprit in Timisoara. Am ajuns direct in vama. Era ireal. Parca era un film. Parintii mei nici nu au stiut ca plec. Au aflat dimineata la opt, la prima transmisie in direct”.
Amintirea zilelor si noptilor de cosmar pe care le-a trait in Kosovo i-a ramas vie in memorie. Orase in bezna, bombardamente, spectrul mortii, cadavrele civililor semanate pe strazi. “In noaptea aceea, cand am plecat din Romania, eram singura masina care circula pe strazile Belgradului. Ne-am dus direct la ambasada noastra. Numaram bombele. Seara ne-am intors in tara sa ne luam ceva haine. Am aflat ca toti jurnalistii straini au fost evacuati cu pusca la cap, in acea noapte. La intrarea la sarbi, i-am mintit pe vamesi ca suntem de la o revista literara si asa ne-au lasat sa intram. Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”.

Daca ar fi sa povesteasca despre cea mai cumplita experienta pe care a trait-o in Kosovo i-ar fi greu sa aleaga. “Noapte de noapte stateam si ne uitam unde cad bombele. Intr-una din nopti am vazut cum s-a luminat cerul. Pur si simplu, noaptea s-a transformat in zi. Lumina era atat de puternica incat puteai sa citesti o carte. De la balconul hotelului in care stateam m-am uitat in dreapta mea si am vazut o “ciuperca”, asemanatoare celei care se formeaza la explozia unei bombe atomice. Era imensa. Se intindea pe trei-patru kilometri inaltime. M-am speriat, insa m-am bucurat ca am prins si secunda numarul doi, dupa explozie. Am aflat ca se bombardase un combinat chimic”.
Alteori, isi aminteste Mile, in miezul zilei nu vedeai nimic in fata ta. Fara masti de gaze, folosind doar niste batiste, a filmat in locuri in care gradul de poluare era de 100.000 mai mare decat limita admisa.
Cat despre spectrul mortii, despre felul in care se simte un om in momentul in care o arma e atintita asupra sa, Mile Carpenisan spune : “Prima data cand treci prin socul acela este mai greu. Dupa aceea nu te mai impresioneaza nimic. Ramane doar o scarba fata de ceea ce pot oamenii sa isi faca unii altora. Atata timp cat esti un tip echilibrat, e bine. Dar i-am vazut pe unii care au innebunit”. Au innebunit vazand atata cruzime, atata sange, atatea vieti risipite in fata lor. “Ma pregateam de transmisie, imediat dupa o explozie. Erau acolo raniti, pompieri, medici, protectia civila, ziaristi, politisti, militari, civili. Dupa un sfert de ora, avioanele americane s-au intors. Sarbii le-au detectat pe radar si au spus: “Fugiti!”. A fost o chestiune de secunde. Eu am avut noroc. Majoritatea celor care au fost acolo, insa, au murit”. La polul opus, spune Mile, sunt si gazetari care nu au facut de fapt transmisiuni din razboi. “Cunosc multi ziaristi de razboi care au facut corespondenta din varful patului, din camera lor de hotel, si s-au intors acasa eroi”.

“In Bagdad, strazile erau ca un abator”

Episodul “Kosovo” l-a propulsat pe Mile Carpenisan in “breasla” jurnalistilor de razboi. Dar cel care l-a “calit” si mai tare a fost razboiul din Irak. “Razboiul din Kosovo a fost o vacanta pe langa cel din Irak. Orice jurnalist care intra in Irak trebuia sa semneze o hartie prin care isi asuma responsabilitatea pentru propria viata”. Mile Carpenisan spune ca primul soc pe care il ai cand ajungi acolo este, insa, cel termic. “In prima noapte am crezut ca mor, pentru ca temperatura a scazut de la 45 de grade Celsius la minus cinci grade. Am mers apoi sute de kilometri prin desert cu caravana si ne intalneam doar cu beduinii, care incepeau sa traga cu Kalasnikovul spre tine, pentru ca esti ziarist. Cea mai groaznica imagine, care nu-mi va iesi niciodata din cap, este intrarea in Bagdad. Drumul spre Bagdad era de fapt o sosea a mortii”. Greul abia atunci incepea, si din punct de vedere al profesionistului, dar si al omului. Imagini socante se iveau la fiecare pas.
De la Aman, din Iran, au plecat cu o caravana de peste 100 de masini pline cu jurnalisti, “o gasca de nebuni care se duc ca prostii la razboi”, cum se numeau unii pe altii. Au trecut ilegal granita in Irak, dupa care au fost atacati de un convoi. Atunci au fost rapiti sase jurnalisti. “Noi am intrat odata cu invazia terestra a americanilor. Inainte cu vreo zece kilometri de Bagdad, am dat peste sute de tancuri care pazeau intrarea in oras. S-a tras spre masinile noastre in continuu. Am fluturat carpe albe si, pana la urma, am aflat ca sunt tancuri americane. Cu greu i-am convins sa ne lase sa intram in oras. Eram fericiti ca am trecut de armata si, zece kilometri, am tinut-o numai in chiote de veselie”.
Veselia a tinut putin. Ceea ce au vazut odata intrati in Bagdad era greu de indurat pentru orice om. “Cand am ajuns in oras s-a asternut o liniste in toate masinile, cred ca timp de zece minute nimeni nu a scos nici un sunet. Toti ne-am scos tigarile si fumam. Strazile erau ca un abator plin de oameni. Dezastru, cadavre, creieri intinsi pe parbrize, oameni care te ameninta cu arma, gloante care iti trec pe langa ureche. Un slalom printre moarte si holocaust. Cand vezi atata moarte in jurul tau, sange, bucati de oameni, fum, anarhie crezi ca ai vazut Apocalipsa in direct”.
Cu toate acestea, desi isi risca viata din momentul in care au pasit in tara din care fac corespondenta, desi transmisiunile lor tin cu sufletul la gura o tara intreaga, odata intorsi acasa, munca acestor jurnalisti de razboi este privita ca o oricare alta activitate. “Cand ajungi in tara, toti te asculta pentru un sfert de ora, apoi se uita pe pereti. Nu ai cui sa povestesti prin ce ai trecut. Uneori, chiar te deranjeaza ignoranta celor din jurul tau. Iar imaginile de cosmar raman intiparite in subconstient. Te trezesti in mijlocul noptii si nu mai poti sa tragi aer in piept, pentru ca ai visat ca te-a im-puscat cineva”.

“La ce ora vrei sa plecam?”


Spre deosebire de ziaristi “mercenari”, care se incapatanau sa relateze stiri trunchiate despre razboi, vazute prin prisma intereselor patronilor care ii plateau, Mile a incercat si a si reusit sa suprinda obiectiv aspectele unui razboi in care, de multe ori, nu mai existau invingatori sau invinsi, “ai nostri” si “ai lor”, “baieti buni” sau “baieti rai”. In transmisiunile sale de la Belgrad Mile a vorbit despre oameni nevinovati ucisi, despre civilii prinsi intr-un razboi care nu era al lor, despre sacrificii inutile. “Nu sunt un antiamerican convins. Insa eu nu am facut altceva atunci decat sa le critic deciziile politice, lucru pe care il face acum americanul de rand. Americanilor nu le-au convenit comentariile mele facute imediat dupa bombardarea televiziunii din Belgrad. Ei sustineau ca au bombardat un instrument de propaganda, iar eu, prin intermediul stirilor de la Antena 1, am spus ca treaba nu e chiar atat de simpla. In momentul in care americanii sunt promotorii dreptului la libera exprimare, cred ca este o problema cand arunca cu bombe peste ziaristi. Si nu au murit doar ziaristi. Cand vezi atarnand la etajul trei o masa de montaj si trupul mutilat al unui ziarist de 21 de ani, care lucra acolo, iti pui anumite intrebari. De fapt, toti jurnalistii aflati acolo am criticat foarte dur acel atac cu bombe”.
In schimb, povesteste, cu soldatii americani detasati in Irak s-a inteles in limitele normalului. “Cu unii m-am inteles mai bine, cu altii, mai putin bine. De-abia cand am vazut invazia terestra a americanilor, am inteles de ce sunt prima forta armata din lume. Ce mi-a parut curios a fost faptul ca toti soldatii americani din linia intai erau numiti ´Gonzalesª. Am inteles ulterior de ce: sunt imigranti care aleg armata pentru facilitati. De exemplu, primesc mai repede cetatenia si au un venit sigur, chiar daca au o viata nesigura. Sunt lucruri pe care soldatii nu se feresc sa le recunoasca, dar pe care lumea nu le stie”.
La un moment dat, dupa ce s-a intors din Irak, Mile Carpenisan povestea ca jurnalistii nu sunt agreati de nimeni in timpul unui razboi si l-am intrebat daca, totusi, nu exista vreo categorie de oameni care le este apropiata. “Oriunde, serviciile speciale sunt primele care incearca sa se apropie de jurnalisti. Chiar si ziaristii straini care au venit in Romania in timpul Revolutiei din ‘89 au avut asemenea “prieteni”. In orice situatie de criza, cand e un conflict care priveste natiunea, exista straini foarte amabili, cu care te intalnesti “accidental”, care vorbesc frumos cu tine, iti dau o cafea si abia asteapta sa te “citeasca”, iar apoi sa te manipuleze. Translatorii si soferii sunt cele mai bune exemple pe care le stiu”.
Dupa razboi, intorsi acasa, corespondentii de front isi reiau vechea meserie – jurnalist de eveniment. Exista insa riscul sa se plictiseasca… Nu le mai spun mare lucru nici accidentele cumplite, nici arestarile de la miezul noptii. “E greu. E cumplit. Este, de fapt, un exercitiu de supravietuire. Daca nu esti in stare sa faci asta, ramai blocat si te gandesti ca soldatii din Vietnam ce groaznic, dar si ce bine a fost odata… Iti inchei cariera si te apuci sa scrii carti, sa faci expozitii, sa predai. Dar eu inca mai am de lucru”.
L-am intrebat daca, dupa toate campurile de lupta prin care a trecut, pe care le-a vazut, ar mai pleca departe de tara corespondent de razboi. Ni s-a raspuns printr-o intrebare : “La ce ora vrei sa plecam?”

Ziarist la 18 ani

La plecarea in razboiul din Kosovo, Mile Carpenisan avea ceva experienta si in presa scrisa, si in televiziune. A intrat in breasla jurnalisticii in 1993, la 18 ani. “A fost o miscare care putea sa nu aiba nici un fel de rezultat. Am mers pe la ziarul ´Timisoaraª, in 1993. Atunci ziarul se vindea in 100.000 de exemplare. Nu stiam despre jurnalism decat ceea ce vazusem in filme. Eram imatur si nu prea intelegeam ce am de facut. Au fost mai multi oameni care m-au ajutat si toti erau condusi de avantul jurnalistic de dupa Revolutie”.
A stat putin in presa scrisa, pentru ca a inceput sa cocheteze cu imaginea pe sticla. “Mi se parea mult mai fascinanta televiziunea si am plecat la o televiziune locala. In timp ce la ziar erau oameni mai in varsta, la televiziune erau mai dinamici. A fost, de fapt, o alta lectie de presa. Era altceva decat invatasem in presa scrisa. Am invatat totul acolo, de la chestiile tehnice pana la filmare. Pentru ca, daca vrei sa iasa ceva bine, trebuie sa faci totul singur. Eram foarte optimist, foarte entuziast. Uneori, acum, simt ca m-am cam saturat. Atunci, cred ca era frumos pentru ca era vorba de aripile pe care ti le da tineretea”.
Dupa aceea in cariera lui s-a ivit o provocare – Televiziunea Timisoara 89. “Televiziunea fusese cumparata si era cu un picior in groapa. Exista provocarea de a face cea mai buna televiziune locala. Eram o echipa care am incercat si chiar am reusit sa realizam proiectul – care s-a prabusit din pacate – dar noi am facut ce am crezut ca este mai bine. Televiziunea a murit urat, pentru ca asa a fost conjunctura socio-politica din acea perioada. A fost o moarte oribila si au ramas o gramada de oameni pe drumuri. Nu avea nici o legatura cu profesionistii de acolo. Nu puteai sa intretii o televiziune numai din publicitate. Piata publicitara din Timisoara este slaba si in prezent. La acea vreme, nici nu prea stiau oamenii ce-i aia publicitate. Dar cred ca nimeni nu regreta ca a lucrat acolo. Eu am plecat prin 1997 de acolo de pe postul de redactor-sef. Nu puteam sa nu platesc oamenii si nu puteam sa vin cu bani de acasa, asa ca am plecat. Ceilalti care au venit si au vrut sa faca ceva nu aveau cu ce. Din momentul in care am lasat televiziunea, aceasta a functionat inca un an. Nu as mai vrea sa trec prin acea perioada”…

Integral in Revista TIMPOLIS

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

George Roncea si Sorin Bogdan despre jurnalistul ca un razboinic: Mile Carpenisan. Pe frontul din Iugoslavia

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


” Am ajuns sa aflu si eu in sfarsit ce ma leaga de Kosovo atat de mult. Sa ii spun destin sa ii spun coincidenta? Nu stiu dar ce stiu e ca strabunicii mei sunt ingropati in pamantul ala. Au murit luptand pentru Kosovo si la noi la sarbii e o gena care ne face sa ne iubim familia sa ne respectam si sa nu ne uitam mortii. Si tocmai de aceea am ales aceasta melodie “Poslednja pesma o tebi” si acest titul. Piesa are niste versuri sugestive din care va traduc atat:
” …Si intotdeauna oficial promit , dar stiu in sinea mea ca mint, ca voi inceta sa imi amintesc si ca acesta este ultimul cantec despre tine…”
Ei bine dar Kosovo nu e doar un punct pe harta asa cum e vazut de cei ce impart cu pofta dreptatea lor. E totusi locul acela sfant in care si pentru care pamantul de acolo a fost imbibat cu sange sarbesc. Nu sarbii au inceput sa omoare. Abia dupa mai bine de 20 de ani de orori comise de albanezi le-au sarit balamalele de la usi si au plecat spre sud sa le aplice o corectie zdravana musulmanilor. DA. Din pacate a fost cam zdravana si asta a dus la alte drame si alte morminte au rasarit. Noi cimitire s-au umplut si prea multe femei s-au imbracat in negru. Si-au plans copii si barbatii prin biserici sau moschei cand nu era nevoie ca marmura sa fie spalata cu lacrimi. ”
– Mile

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii – care ne-a făcut să ne simţim brateli – fraţi până la moarte…

Războiul sfârşitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenişan, brate al nostru…

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români – Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, George Roncea, „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar – pentru a-şi justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
……..
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…

George Roncea / Curentul

Sorin Bogdan, fost corespondent de război la PRO TV: “Mile Cărpenişan era un adevărat războinic”


Jurnalistul Sorin Bogdan (44 de ani), fost corespondent de război pentru PRO TV şi fost redactor-şef adjunct al postului Antena3, povesteşte despre momentele pe care le-a trăit împreună cu Mile Cărpenişan pe front.

Au transmis împreună, de la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei din 1999 şi au fost ca fraţii, deşi la acea vreme, transmiteau pentru posturi de televiziune concurente. Sorin şi Mile erau prieteni de mai bine de zece ani. “Mile era un un om adevărat”, îşi aminteşte Sorin. “Sunt mândru şi fericit că l-am cunoscut şi că a fost prietenul meu”.

De ce era Mile Cărpenişan un reporter bun?

Mile simţea subiectul şi întotdeauna ardea să ajungă primul la un eveniment. Uneori, îmi lăsa impresia că doarme cu bagajul făcut. Nu conta dacă era obosit sau era în vacanţă. Anul trecut, când au fost cutremurele din Indonezia, urmate de tsunami-uri, Mile era în Austria, în vacanţă. A sunat la Antena 1 şi a plecat imediat la faţa locului.

Cum se vede moartea unui camarad din “plutonul” reporterilor de război?

Am stat trei luni împreună la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, am locuit în aceeaşi cameră de hotel, deşi atunci lucram pentru televiziuni diferite (eu pentru ProTV, el pentru Antena 1), însă l-am simţit tot timpul ca pe un prieten. Era un adevărat războinic, încăpătânat cum îi şade bine unui sârb, nu se lăsa până nu obţinea informaţiile de care avea nevoie. Avea o intuiţie deosebita şi ne înţelegeam dintr-o privire. Mi se pare nedrept că a trecut de atâtea ori prin situaţii extrem de periculoase, a scăpat de gloanţe şi de bombe şi mi-ar plăcea să cred că acum ne joacă o farsă şi mâine va râde din nou alături de noi.

Erai mereu în competiţie cu Mile Cărpenişan. Ce te facea sa-ţi fie “teamă” de el, profesional?

La mijlocul anilor ‘90, lumea presei din Timişoara s-a înviorat brusc: apăruse Mile, un tânăr de 20 de ani pe care, dacă nu te mişcai suficient de repede, îl găseai deja la locul unui eveniment. De când a apărut Mile, nici un jurnalist nu mai putea avea linişte! Îşi iubea meseria din tot sufletul şi era dedicat total oamenilor care îl citeau sau se uitau la televizor.

Adesea, la Belgrad, fiind doar noi doi, eram nevoiţi să ne ducem în locuri diferite şi să confruntăm sau să schimbăm informaţiile obţinute pe teren, însă relatările noastre nu semănau. Mile ştia să filtreze datele şi să le povesteasca într-un fel aparte. Fiind şi sârb, relatările lui din războaiele care au destrămat fosta Iugoslavie veneau din suflet. Empatia lui faţă de durerea oamenilor de acolo nu avea cum să nu fie mai mare decât a mea.

Îl ascultam cum transmitea prin telefon şi, de multe ori, am înţeles mai bine ce simt sârbii, de ce au fost alături de Milosevic în timpul bombardamentelor NATO şi de ce s-au ridicat împotriva lui, după ce conflictul a încetat.

Spune-ne unul dintre momentele emoţionante prin care aţi trecut împreună, pe front.

La Belgrad, eram singurii jurnalisti care stăteam nopţi întregi pe acoperişul hotelului în care locuiam, pentru că nu era “Hyatt”, unde te obligau să intri în adăpostul antiaerian în timpul bombardamentelor. Într-o noapte, o rachetă a lovit Ministerul sârb al Apărării. L-am rugat pe Nelu, directorul hotelului – care era de origine română, din Banatul sârbesc- să ne duca repede cu maşina lui la faţa locului. L-am convins destul de greu şi ne-a dus pe ocolite până acolo. A parcat şi, când am coborat din maşină, am auzit o explozie îngrozitoare.

Pentru prima oară de la începutul războiului, avioanele NATO loviseră o ţinta atinsă – până atunci, le lăsau sârbilor timp să stinga incendiul şi sa adune morţii sau răniţii. Norocul nostru a fost ca am ajuns 5 minute mai târziu faţă de momentul exploziei şi că parcasem pe o stradă paralelă. Practic, în momentul exploziei, între noi şi minister era o altă clădire, care ne-a protejat. Altfel, am fi putut muri.

Cand am ajuns în faţa ministerului, toţi poliţiştii de la pază o luaseră la goană.”Mai vin o dată !”, mi-a spus atunci Mile, care auzise mesajul de alarmă de explozie, pe staţiile poliţiştilor. Cred că atunci am batut orice record pe suta de metri la viteză – am reuşit să fugim din zonă şi să ne ascundem într-un gang.

Rugămintea unui prieten era lege

Pe front, Mile avea o glumă preferată, o supersiţie sau un obiect norocos?

Îi plăcea să tot spună o glumă cunoscută, mai ales în Banat: “Nu s-a pomenit cal verde sau sârb deştept !”. Nu era superstitios, dar, da – ca orice jurnalist – avea obiecte la care ţinea. O bricheta Zippo, casca de protectie cu care a fost în conflictul din Irak…

Cum ştiai că îţi e prieten adevărat?

Înainte de a pleca la Belgrad, mama lui m-a rugat să am grija de el, eu fiind mai în vârsta cu 10 ani decât Mile. L-am considerat un frate mai mic, deşi de multe ori a fost invers: el a fost cel care m-a ajutat sau m-a ocrotit. Când s-a întors din Irak, mi-a adus amintire o eşarfă – “shimagh” -, iar când Kosovo şi-a declarat independenţa, ne-a transmis corespondenţe pentru Antena 3, unde eram redactor şef-adjunct, deşi demisionase şi nu mai avea un contract cu noi. L-am rugat să ne transmită ce se întâmpla în numele prieteniei noastre. Pentru el, rugămintea unui prieten era lege.

Ce îţi vine prima dată în minte când te gândeşti la el?

Nopţile petrecute cu ochii spre cer pe acoperişul hotelului din Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO. Şi furia care ne-a cuprins instantaneu, pe amândoi, când, după ce conflictul încetase, am aflat că la subsolul hotelului fusese unul dintre centrele de comunicaţii ale Armatei Iugoslave. Sătusem trei luni – fără să ştim – pe un adevărat butoi cu pulbere. Clădirea era o ţintă sigură pentru avioanele Alianţei.

Ca orice războinic, Mile era un romantic

Scrii pe blogul tău că Mile Cărpenişan era un romantic. Cum reuşea să jongleze cu romantismul şi duritatea corespondenţelor de război?

Ca orice războinic, Mile era un romantic, dar reuşea să ascundă asta. Ca orice jurnalist care a fost pe front, ura războiul. Rezona cu oamenii simpli, care sufereau de pe urma războiului. Trăia emoţiile lor şi avea o iscusinţă aparte în a le exprima în cuvinte.

Ce l-a făcut să se apropie de Daniel Răduţă, tânărul bolnav de leucemie ?

Aşa era Mile. Avea un suflet de aur şi trăia pentru ceilalţi. Un grup de jurnalişti au anunţat pe internet ca Daniel Răduţă are nevoie de ajutor şi, pentru el, a fost suficient. Pentru a strânge suma necesara salvării lui Daniel, a fost în stare să-şi vândă la licitaţie casca de metal care l-a protejat pe front. Parcă a sfost un semn.

Ion Cristoiu a scris despre noi

A existat o întâmplare anecdotică pe care ai trăit-o împreună cu Mile Cărpenişan?

Aş pomeni de seara în care a venit la Belgrad Ion Cristoiu, care a vrut să stea alături de noi pe acoperişuri, aşa cum auzise că facem, din corespondenţele noastre. I-am arătat oraşul. Era uimit că oamenii se plimbau liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără a da vreun semn că oraşul ar fi sub bombardamente. Am stat apoi la o terasă şi i-am explicat ce trebuie să facă după ce sună alarma aeriană. Noaptea următoare a fost una din cele mai teribile trăite de noi, cu multe bombardamente.

Ajuns în ţară, Ion Cristoiu a scris un editorial în “Cotidianul” în care spunea despre noi că e suficient să auzim huruitul avioanelor şi putem spune ce tip de aeronavă atacă. Ne-a amuzat ideea – de fapt, doar foarte puţini militari cu experienţă sunt în stare să recunoască aşa tipul de aeronavă – , însă am fost măguliţi de metafora pe care o folosise. Şi de de onoarea pe care Cristoiu ne-o făcuse, scriind despre noi.

Ana-Maria Onisei / Adevarul

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone
Older Posts »

Powered by WordPress