In Memoriam Mile Cărpenişan Premiul "Mile Cărpenişan" pentru Curaj in Jurnalism

May 1, 2010

Ion Cristoiu despre Mile Carpenisan si ceilalti jurnalistii romani aflati sub bombardamente la Belgrad. Puterea adevarului

Filed under: Curaj in Jurnalism,In Memoriam — Tags: , , — admin @ 2:18 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Puterea adevarului de la fata locului in confruntare cu Puterea

Ieri dimineata, dupa mai multe ore de mers cu masina de la Belgrad la Timisoara si o noapte de calatorie cu trenul, de la Timisoara la Bucuresti, cum am intrat in casa m-am napustit pur si simplu la telecomanda pentru a afla, de pe Euronews, daca peste noapte Belgradul a fost atacat din nou. Stabilisem cu Sorin Bogdan, corespondentul Pro Tv, ramas in capitala Serbiei, ca-l voi suna pe la doua-trei noaptea pe telemobil. Din nefericire, masinaria n-a functionat in tren. De inteles precipitarea cu care am deschis televizorul. In noaptea de miercuri spre joi asistasem la esecul avioanelor NATO de a strapunge antiaeriana. Cazusem cu totii de acord, cei ce ne infratisem intr-un fel, stand pe acoperisul hotelului pana la patru dimineata, ca de va fi cer senin, in noaptea urmatoare militarii Aliantei vor incerca sa-si ia revansa. Stirile confirmau aceasta banuiala nelinistitoare. In noaptea de joi spre vineri, Belgradul a fost supus unuia dintre cele mai violente atacuri de la inceputul raboiului. De asta data avioanele reusisera sa loveasca cladiri din inima Belgradului: sediul Statului Major al Armatei iugoslave, sediul Ministerului iugoslav de Interne. Cladiri goale, fara nici o importanta militara. O noua dovada ca NATO a ajuns, dupa o luna de esecuri, despre care scriu New York Times din 30 aprilie si Le Monde din 30 aprilie, in timpul dementei. Nu mai e vorba de o actiune militara, avand un scop bine precizat, ci de o razbunare de tip tribal. Pentru ca, asa cum arata New York Times, armata iugoslava e, dupa o luna de razboi, mai puternica si mai unita ca oricand, pentru ca, asa cum noteaza Le Monde, tactica razboiului tehnologic, dus cu masinarii ultrasofisticate, s-a dovedit falimentara in fata tacticii de gherila folosite de sarbi. NATO a inceput sa dea in tot ce intalneste in cale. Ca un mastodont care distruge din turbare ca e sfidat de unul pe care nu dadea pana acum doi bani. Din nefericire, aceasta dementa risca sa transforme in masacrare a populatiei civile o actiune pe care liderii militari si politici ai Aliantei o anuntau ca vizand exclusiv masina de razboi a lui Milosevici. Desi cladirile erau de mult evacuate, totusi n-au lipsit victimele umane. Si nu din randurile militarilor, ci din cele ale civililor nevinovati.

Sub acelasi semn, al turbarii iscate din neputinta, avioanele unor stare ce se pretind a intruchipa civilizatia finelui de mileniu au distrus, tot in noaptea de joi spre vineri, doua case particulare din Belgrad, turnul de televiziune de pe colina Avala, turn inalt de 200 de metri, unul din simbolurile capitalei iugoslave. Asadar, apararea Belgradului fusese strapunsa. Cum miercuri spre joi asistasem la esecul haitei tehnologice de a trece de antiaeriana si de a sfasia Belgradul, m-a apucat o tristete de moarte. Nu stiu cum, in cele doua nopti petrecute pe acoperisul hotelului Platice ajunsesem sa fac din Belgradul atacat de o luna de zile cu bombardiere si rachete de croaziera capitala inimii mele. Mi-era ciuda ca avioanele NATO reusisera de asta data sa treaca prin peretele de foc al antiaerienei. L-am sunat imediat pe Sorin Bogdan. Si discutia cu el mi-a mai ridicat moralul. Nu, antiaeriana nu fusese strapunsa, mi-a explicat Sorin Bogdan. Avioanele NATO apelasera la un mijloc las. Coborasera in picaj de la zece mii de metri, deasupra Belgradului si lasasera rachetele, dupa care tasnisera in sus, spre spatiul unde inaltimea le punea la adapost de orice pericol. Bine, bine – l-am intrebat -, dar de ce antiaeriana nu a tras in clipa in care le-a vazut coborate brusc deasupra orasului? Sorin Bogdan mi-a explicat calm ca-n clipa cand un avion ajunge deasupra orasului e un pericol mortal pentru locuitorii capitalei, dat fiind ca-I burdusit de rachete. E drept, trage dupa ce avionul o ia inapoi, in sus, dar sansele de a-l lovi sunt minime.

Am reluat aceasta discutie pentru a atrage atentia cititorilor asupra jurnalistilor romani cu care, timp de doua nopti, am impartasit frateste tensiunea bataliei pentru apararea Belgradului, Sorin Bogdan, de la Pro TV, Mile Carpenisan, de la Antena 1, George Roncea. De la acestia, ca si de la Narcisa Iorga, pe care am gasit-o gata de plecare, dupa doua saptamani de sedere la Belgrad, am invatat multe lucruri despre batalia pentru Belgrad. Sorin Bogdan si Mile Carpenisan sunt, dupa o luna de sedere la fata locului, adevarati experti in arta militara.

In noptile petrecute pe acoperisul hotelului, m-au invatat ce sa fac la ivirea unei rachete de croaziera, mi-au aratat, dupa zgomotul exploziilor, ce zone ale Belgradului au fost tintite, mi-au atras atentia asupra tacticii folosite de antiaeriana sarba. Au ajuns atat de buni cunoscatori intr-ale razboiului, incat mi-au putut spune, dupa zgomotul avioanelor, tipul lor si dupa directia de unde veneau, locul de unde plecasera. Acesti tineri jurnalisti, carora trebuie sa-l adaug pe Grigore Gherasim (corespondentul postului Radio Romania Actualitati, pe care, in tara fiind, l-am ascultat in fiecare zi, ca sa aflu, dupa ce am constatat ca nu mai transmite, ca fusese retras din notive obscure, ditamai postul preferand sa-si pastreze corespondentul la sediul din Bruxelles al NATO), au fost pentru mine o adevarata revelatie. Nu numai prin buna cunoastere a artei razboiului, dar si prin curajului lor extraordinar in exercitarea profesiei.

In timp ce ditamai jurnalistii occidentali, de la CNN, AFP, BBC, o sterg de la fata locului cand se zvoneste ca avioanele vor lovi din nou tot acolo, mai tinerii mei confrati la care, probabil, faimosii gazetari ai Vestului se uita de sus ca la niste amarati din Est, care n-au in spate decenii de traditie a presei independente, raman, riscandu-si viata. In timp ce bravii jurnalisti occidentali asteapta sa fie dusi de catre oficialitati la locul unde o cladire a fost lovita, ai nostri dau fuga pe strazi si ajung inaintea lor fara a sovai o clipa la gandul ca ar putea pati ceva in nebunia de la locul unde cladirea a fost lovita. Desi tineri, ei au ajuns, dupa doar o luna de razboi, maestri in trucurile de a patrunde cat mai aproape de locurile exploziei. Sorin Bogdan, de exemplu, a devenit faimos prin faptul c-a reusit sa se strecoare intre ruinele televiziunii varandu-se printre membrii garzii de corp ai primarului ales al Belgradului.

Dincolo de profesionalism, m-a impresionat la acesti tineri patima de a scrie adevarul, de a relata ceea ce au vazut si nu ceea ce ar dori guvernantii de la Bucuresti. Le-am urmarit seara de seara transmisiile de la Belgrad cand eram in Romania. Am sesizat imediat stradania de a relata ceea ce au vazut si nu ce ar vrea sa auda unii sau altii. Stand de vorba cu ei in zilele si noptile cat am fost la Belgrad, mi-am dat seama de drama pe care o traieste jurnalistul aflat la fata locului. Sunt situatii cand cei de la Bucuresti, inchisi in spatiul stramt al redactiilor si al functiilor ar vrea sa-I contrazica, fie din necunoastere, fie din antrenarea in tot felul de jocuri. Jurnalistii nostri de la Belgrad nu se lasa pana nu reusesc sa transmita cititorilor si telespectatorilor adevarul despre ce se intampla in Serbia. Riscand sa fie retrasi de acolo, cum s-a intamplat. Nu e usoara batalia pentru a spune adevarul, mai ales cand, in Romania presiunea guvernantilor asupra presei de a o transforma intr-un sprijin pentru temenelele lor in fata NATO au sporit in ultimul timp. Tinerii jurnalisti de la Belgrad nu se resemneaza. Continua sa se bata pentru ca romanii sa afle adevarul. Au de partea lor nu numai avantajul de a fi la fata locului dar si salutara constiinta profesionala, cea care presupune a situa adevarul mai presus de toate.

De aici, de la sute de kilometri distanta, ii felicit si le promit ca le voi crede relatarile. Sperand din toata inima ca, indiferent de riscurile pe care si le asuma, vor continua sa spuna adevarul. Ii avertizez ca nu numai eu, dar si milioanele de romani, care ii asculta sau ii urmaresc, isi vor da seama imediat cand vor relata nu ceea ce vad si ce simt ci ceea ce vor sa citeasca sau sa auda guvernantii de la Bucuresti. N-as vrea ca la un moment dat sa ajunga in situatia de acum a presei occidentale care, lasandu-se manipulata timp de o luna de catre oficialitatile NATO, a inceput sa-si puna cenusa in cap.

Nota bene: Redam acest text opiniei publice dupa ce dusmanii adevarului l-au sters de pe internet (vezi si cazurile Ziua si Gardianul), intr-un adevarat atentat la adresa libertatii de expresie si a istoriei reale, conform previziunilor orwelliene legate de “prelucrarea istoriei”, o materie atat de draga clanului tismanenilor.

Vezi si George Roncea si Sorin Bogdan despre jurnalistul ca un razboinic. In memoriam Mile Carpenisan. Pe frontul din Iugoslavia (I)

SINISTRU. Alina Mungiu i-a denuntat americanilor pe reporterii de razboi din Iugoslavia – inclusiv pe Mile Carpenisan – pentru atitudinea lor “pro-sarba” si “anti-NATO”

Extras: “In language that cannot be repeated, Cristoiu attacked all those supporting the intervention in Kosovo, ranging from President Constantinescu to the independent intellectual Gabriel Liiceanu, labeling the latter a mutant for his pro-Western stance. Cristoiu outdid himself when he went to Belgrade to spend the night with some Romanian reporters on the roof of a hotel. Cristoiu was lyrical when describing “the brotherhood of the Romanian journalists, united in their love for Belgrade, capital of my heart, and siding with the Serbian antiaircraft artillery as it tried to protect a European capital threatened by the fangs of the strongest military alliance in the world.”

The interesting part of Cristoiu’s story concerns the television reporters he praised for not obeying the pro-NATO line of their bosses in Bucharest, thus risking being recalled. The public-radio station indeed did recall its correspondent. The American-owned private television station, by contrast, kept their correspondent, who Cristoiu said was fighting to tell the truth, not the lies that the Romanian government wanted to hear. This shows that even broadcasters have problems in maintaining a neutral line and not giving into the furious pro-Serbian offensive of the print press. Indeed, the print media presented the Serbs as a proud people who defended three empires, and who want to die on their feet not on their knees. Albanians, by contrast, were presented either as terrorists (the KLA) or were given no coverage. Threatened by his publisher, Cristoiu defended this position, arguing that the refugees stories should not be reported because they were one-sided.”

Ion Cristoiu: Un mutant, Gabriel Liiceanu

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

George Roncea si Sorin Bogdan despre jurnalistul ca un razboinic: Mile Carpenisan. Pe frontul din Iugoslavia

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


” Am ajuns sa aflu si eu in sfarsit ce ma leaga de Kosovo atat de mult. Sa ii spun destin sa ii spun coincidenta? Nu stiu dar ce stiu e ca strabunicii mei sunt ingropati in pamantul ala. Au murit luptand pentru Kosovo si la noi la sarbii e o gena care ne face sa ne iubim familia sa ne respectam si sa nu ne uitam mortii. Si tocmai de aceea am ales aceasta melodie “Poslednja pesma o tebi” si acest titul. Piesa are niste versuri sugestive din care va traduc atat:
” …Si intotdeauna oficial promit , dar stiu in sinea mea ca mint, ca voi inceta sa imi amintesc si ca acesta este ultimul cantec despre tine…”
Ei bine dar Kosovo nu e doar un punct pe harta asa cum e vazut de cei ce impart cu pofta dreptatea lor. E totusi locul acela sfant in care si pentru care pamantul de acolo a fost imbibat cu sange sarbesc. Nu sarbii au inceput sa omoare. Abia dupa mai bine de 20 de ani de orori comise de albanezi le-au sarit balamalele de la usi si au plecat spre sud sa le aplice o corectie zdravana musulmanilor. DA. Din pacate a fost cam zdravana si asta a dus la alte drame si alte morminte au rasarit. Noi cimitire s-au umplut si prea multe femei s-au imbracat in negru. Si-au plans copii si barbatii prin biserici sau moschei cand nu era nevoie ca marmura sa fie spalata cu lacrimi. ”
– Mile

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii – care ne-a făcut să ne simţim brateli – fraţi până la moarte…

Războiul sfârşitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenişan, brate al nostru…

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români – Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, George Roncea, „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar – pentru a-şi justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
……..
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…

George Roncea / Curentul

Sorin Bogdan, fost corespondent de război la PRO TV: “Mile Cărpenişan era un adevărat războinic”


Jurnalistul Sorin Bogdan (44 de ani), fost corespondent de război pentru PRO TV şi fost redactor-şef adjunct al postului Antena3, povesteşte despre momentele pe care le-a trăit împreună cu Mile Cărpenişan pe front.

Au transmis împreună, de la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei din 1999 şi au fost ca fraţii, deşi la acea vreme, transmiteau pentru posturi de televiziune concurente. Sorin şi Mile erau prieteni de mai bine de zece ani. “Mile era un un om adevărat”, îşi aminteşte Sorin. “Sunt mândru şi fericit că l-am cunoscut şi că a fost prietenul meu”.

De ce era Mile Cărpenişan un reporter bun?

Mile simţea subiectul şi întotdeauna ardea să ajungă primul la un eveniment. Uneori, îmi lăsa impresia că doarme cu bagajul făcut. Nu conta dacă era obosit sau era în vacanţă. Anul trecut, când au fost cutremurele din Indonezia, urmate de tsunami-uri, Mile era în Austria, în vacanţă. A sunat la Antena 1 şi a plecat imediat la faţa locului.

Cum se vede moartea unui camarad din “plutonul” reporterilor de război?

Am stat trei luni împreună la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, am locuit în aceeaşi cameră de hotel, deşi atunci lucram pentru televiziuni diferite (eu pentru ProTV, el pentru Antena 1), însă l-am simţit tot timpul ca pe un prieten. Era un adevărat războinic, încăpătânat cum îi şade bine unui sârb, nu se lăsa până nu obţinea informaţiile de care avea nevoie. Avea o intuiţie deosebita şi ne înţelegeam dintr-o privire. Mi se pare nedrept că a trecut de atâtea ori prin situaţii extrem de periculoase, a scăpat de gloanţe şi de bombe şi mi-ar plăcea să cred că acum ne joacă o farsă şi mâine va râde din nou alături de noi.

Erai mereu în competiţie cu Mile Cărpenişan. Ce te facea sa-ţi fie “teamă” de el, profesional?

La mijlocul anilor ‘90, lumea presei din Timişoara s-a înviorat brusc: apăruse Mile, un tânăr de 20 de ani pe care, dacă nu te mişcai suficient de repede, îl găseai deja la locul unui eveniment. De când a apărut Mile, nici un jurnalist nu mai putea avea linişte! Îşi iubea meseria din tot sufletul şi era dedicat total oamenilor care îl citeau sau se uitau la televizor.

Adesea, la Belgrad, fiind doar noi doi, eram nevoiţi să ne ducem în locuri diferite şi să confruntăm sau să schimbăm informaţiile obţinute pe teren, însă relatările noastre nu semănau. Mile ştia să filtreze datele şi să le povesteasca într-un fel aparte. Fiind şi sârb, relatările lui din războaiele care au destrămat fosta Iugoslavie veneau din suflet. Empatia lui faţă de durerea oamenilor de acolo nu avea cum să nu fie mai mare decât a mea.

Îl ascultam cum transmitea prin telefon şi, de multe ori, am înţeles mai bine ce simt sârbii, de ce au fost alături de Milosevic în timpul bombardamentelor NATO şi de ce s-au ridicat împotriva lui, după ce conflictul a încetat.

Spune-ne unul dintre momentele emoţionante prin care aţi trecut împreună, pe front.

La Belgrad, eram singurii jurnalisti care stăteam nopţi întregi pe acoperişul hotelului în care locuiam, pentru că nu era “Hyatt”, unde te obligau să intri în adăpostul antiaerian în timpul bombardamentelor. Într-o noapte, o rachetă a lovit Ministerul sârb al Apărării. L-am rugat pe Nelu, directorul hotelului – care era de origine română, din Banatul sârbesc- să ne duca repede cu maşina lui la faţa locului. L-am convins destul de greu şi ne-a dus pe ocolite până acolo. A parcat şi, când am coborat din maşină, am auzit o explozie îngrozitoare.

Pentru prima oară de la începutul războiului, avioanele NATO loviseră o ţinta atinsă – până atunci, le lăsau sârbilor timp să stinga incendiul şi sa adune morţii sau răniţii. Norocul nostru a fost ca am ajuns 5 minute mai târziu faţă de momentul exploziei şi că parcasem pe o stradă paralelă. Practic, în momentul exploziei, între noi şi minister era o altă clădire, care ne-a protejat. Altfel, am fi putut muri.

Cand am ajuns în faţa ministerului, toţi poliţiştii de la pază o luaseră la goană.”Mai vin o dată !”, mi-a spus atunci Mile, care auzise mesajul de alarmă de explozie, pe staţiile poliţiştilor. Cred că atunci am batut orice record pe suta de metri la viteză – am reuşit să fugim din zonă şi să ne ascundem într-un gang.

Rugămintea unui prieten era lege

Pe front, Mile avea o glumă preferată, o supersiţie sau un obiect norocos?

Îi plăcea să tot spună o glumă cunoscută, mai ales în Banat: “Nu s-a pomenit cal verde sau sârb deştept !”. Nu era superstitios, dar, da – ca orice jurnalist – avea obiecte la care ţinea. O bricheta Zippo, casca de protectie cu care a fost în conflictul din Irak…

Cum ştiai că îţi e prieten adevărat?

Înainte de a pleca la Belgrad, mama lui m-a rugat să am grija de el, eu fiind mai în vârsta cu 10 ani decât Mile. L-am considerat un frate mai mic, deşi de multe ori a fost invers: el a fost cel care m-a ajutat sau m-a ocrotit. Când s-a întors din Irak, mi-a adus amintire o eşarfă – “shimagh” -, iar când Kosovo şi-a declarat independenţa, ne-a transmis corespondenţe pentru Antena 3, unde eram redactor şef-adjunct, deşi demisionase şi nu mai avea un contract cu noi. L-am rugat să ne transmită ce se întâmpla în numele prieteniei noastre. Pentru el, rugămintea unui prieten era lege.

Ce îţi vine prima dată în minte când te gândeşti la el?

Nopţile petrecute cu ochii spre cer pe acoperişul hotelului din Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO. Şi furia care ne-a cuprins instantaneu, pe amândoi, când, după ce conflictul încetase, am aflat că la subsolul hotelului fusese unul dintre centrele de comunicaţii ale Armatei Iugoslave. Sătusem trei luni – fără să ştim – pe un adevărat butoi cu pulbere. Clădirea era o ţintă sigură pentru avioanele Alianţei.

Ca orice războinic, Mile era un romantic

Scrii pe blogul tău că Mile Cărpenişan era un romantic. Cum reuşea să jongleze cu romantismul şi duritatea corespondenţelor de război?

Ca orice războinic, Mile era un romantic, dar reuşea să ascundă asta. Ca orice jurnalist care a fost pe front, ura războiul. Rezona cu oamenii simpli, care sufereau de pe urma războiului. Trăia emoţiile lor şi avea o iscusinţă aparte în a le exprima în cuvinte.

Ce l-a făcut să se apropie de Daniel Răduţă, tânărul bolnav de leucemie ?

Aşa era Mile. Avea un suflet de aur şi trăia pentru ceilalţi. Un grup de jurnalişti au anunţat pe internet ca Daniel Răduţă are nevoie de ajutor şi, pentru el, a fost suficient. Pentru a strânge suma necesara salvării lui Daniel, a fost în stare să-şi vândă la licitaţie casca de metal care l-a protejat pe front. Parcă a sfost un semn.

Ion Cristoiu a scris despre noi

A existat o întâmplare anecdotică pe care ai trăit-o împreună cu Mile Cărpenişan?

Aş pomeni de seara în care a venit la Belgrad Ion Cristoiu, care a vrut să stea alături de noi pe acoperişuri, aşa cum auzise că facem, din corespondenţele noastre. I-am arătat oraşul. Era uimit că oamenii se plimbau liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără a da vreun semn că oraşul ar fi sub bombardamente. Am stat apoi la o terasă şi i-am explicat ce trebuie să facă după ce sună alarma aeriană. Noaptea următoare a fost una din cele mai teribile trăite de noi, cu multe bombardamente.

Ajuns în ţară, Ion Cristoiu a scris un editorial în “Cotidianul” în care spunea despre noi că e suficient să auzim huruitul avioanelor şi putem spune ce tip de aeronavă atacă. Ne-a amuzat ideea – de fapt, doar foarte puţini militari cu experienţă sunt în stare să recunoască aşa tipul de aeronavă – , însă am fost măguliţi de metafora pe care o folosise. Şi de de onoarea pe care Cristoiu ne-o făcuse, scriind despre noi.

Ana-Maria Onisei / Adevarul

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Powered by WordPress