In Memoriam Mile Cărpenişan Premiul "Mile Cărpenişan" pentru Curaj in Jurnalism

May 1, 2010

Bombardamentele din Serbia prin ochii lui Mile Carpenisan: “APOCALIPSA IN DIRECT”. Basescu l-a decorat pe Mile cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Preşedintele Traian Băsescu l-a decorat, marţi, post mortem, pe jurnalistul Mile Cărpenişan, cu Ordinului Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

“Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie prin care a contribuit la corecta informare a opiniei publice româneşti asupra evenimentelor din mai multe zone de conflict ale lumii”, informează un comunicat al Preşedinţiei.

(Ar trebui sa-i dea si sarbii… – nota mea)

“Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”

Toamna anului 1998, anul in care razboiul din Kosovo tinea o lume intreaga cu sufletul la gura, l-a prins pe Mile Carpenisan lucrand pentru doua institutii de presa, si pentru Antena 1, si pentru ziarul National. “Inceputul, spune Mile, a fost o banalitate, pentru ca avem de filmat niste imagini si de facut un text. Cei de la Bucuresti se ocupau de montaj. Faceam o munca relativ usoara si m-am obisnuit foarte repede”. Cand a plecat in Kosovo, in calitate de corespondent de razboi pentru Antena 1, avea 23 de ani. Isi aminteste ca intr-o noapte, in timp ce venea de la Bucuresti spre Timisoara, a primit un telefon. Antena 1 il trimitea pe frontul din Kosovo, pentru corespondente de razboi. “Nici nu ne-am mai oprit in Timisoara. Am ajuns direct in vama. Era ireal. Parca era un film. Parintii mei nici nu au stiut ca plec. Au aflat dimineata la opt, la prima transmisie in direct”.
Amintirea zilelor si noptilor de cosmar pe care le-a trait in Kosovo i-a ramas vie in memorie. Orase in bezna, bombardamente, spectrul mortii, cadavrele civililor semanate pe strazi. “In noaptea aceea, cand am plecat din Romania, eram singura masina care circula pe strazile Belgradului. Ne-am dus direct la ambasada noastra. Numaram bombele. Seara ne-am intors in tara sa ne luam ceva haine. Am aflat ca toti jurnalistii straini au fost evacuati cu pusca la cap, in acea noapte. La intrarea la sarbi, i-am mintit pe vamesi ca suntem de la o revista literara si asa ne-au lasat sa intram. Am plecat pentru doua zile si am ramas trei luni in razboi”.

Daca ar fi sa povesteasca despre cea mai cumplita experienta pe care a trait-o in Kosovo i-ar fi greu sa aleaga. “Noapte de noapte stateam si ne uitam unde cad bombele. Intr-una din nopti am vazut cum s-a luminat cerul. Pur si simplu, noaptea s-a transformat in zi. Lumina era atat de puternica incat puteai sa citesti o carte. De la balconul hotelului in care stateam m-am uitat in dreapta mea si am vazut o “ciuperca”, asemanatoare celei care se formeaza la explozia unei bombe atomice. Era imensa. Se intindea pe trei-patru kilometri inaltime. M-am speriat, insa m-am bucurat ca am prins si secunda numarul doi, dupa explozie. Am aflat ca se bombardase un combinat chimic”.
Alteori, isi aminteste Mile, in miezul zilei nu vedeai nimic in fata ta. Fara masti de gaze, folosind doar niste batiste, a filmat in locuri in care gradul de poluare era de 100.000 mai mare decat limita admisa.
Cat despre spectrul mortii, despre felul in care se simte un om in momentul in care o arma e atintita asupra sa, Mile Carpenisan spune : “Prima data cand treci prin socul acela este mai greu. Dupa aceea nu te mai impresioneaza nimic. Ramane doar o scarba fata de ceea ce pot oamenii sa isi faca unii altora. Atata timp cat esti un tip echilibrat, e bine. Dar i-am vazut pe unii care au innebunit”. Au innebunit vazand atata cruzime, atata sange, atatea vieti risipite in fata lor. “Ma pregateam de transmisie, imediat dupa o explozie. Erau acolo raniti, pompieri, medici, protectia civila, ziaristi, politisti, militari, civili. Dupa un sfert de ora, avioanele americane s-au intors. Sarbii le-au detectat pe radar si au spus: “Fugiti!”. A fost o chestiune de secunde. Eu am avut noroc. Majoritatea celor care au fost acolo, insa, au murit”. La polul opus, spune Mile, sunt si gazetari care nu au facut de fapt transmisiuni din razboi. “Cunosc multi ziaristi de razboi care au facut corespondenta din varful patului, din camera lor de hotel, si s-au intors acasa eroi”.

“In Bagdad, strazile erau ca un abator”

Episodul “Kosovo” l-a propulsat pe Mile Carpenisan in “breasla” jurnalistilor de razboi. Dar cel care l-a “calit” si mai tare a fost razboiul din Irak. “Razboiul din Kosovo a fost o vacanta pe langa cel din Irak. Orice jurnalist care intra in Irak trebuia sa semneze o hartie prin care isi asuma responsabilitatea pentru propria viata”. Mile Carpenisan spune ca primul soc pe care il ai cand ajungi acolo este, insa, cel termic. “In prima noapte am crezut ca mor, pentru ca temperatura a scazut de la 45 de grade Celsius la minus cinci grade. Am mers apoi sute de kilometri prin desert cu caravana si ne intalneam doar cu beduinii, care incepeau sa traga cu Kalasnikovul spre tine, pentru ca esti ziarist. Cea mai groaznica imagine, care nu-mi va iesi niciodata din cap, este intrarea in Bagdad. Drumul spre Bagdad era de fapt o sosea a mortii”. Greul abia atunci incepea, si din punct de vedere al profesionistului, dar si al omului. Imagini socante se iveau la fiecare pas.
De la Aman, din Iran, au plecat cu o caravana de peste 100 de masini pline cu jurnalisti, “o gasca de nebuni care se duc ca prostii la razboi”, cum se numeau unii pe altii. Au trecut ilegal granita in Irak, dupa care au fost atacati de un convoi. Atunci au fost rapiti sase jurnalisti. “Noi am intrat odata cu invazia terestra a americanilor. Inainte cu vreo zece kilometri de Bagdad, am dat peste sute de tancuri care pazeau intrarea in oras. S-a tras spre masinile noastre in continuu. Am fluturat carpe albe si, pana la urma, am aflat ca sunt tancuri americane. Cu greu i-am convins sa ne lase sa intram in oras. Eram fericiti ca am trecut de armata si, zece kilometri, am tinut-o numai in chiote de veselie”.
Veselia a tinut putin. Ceea ce au vazut odata intrati in Bagdad era greu de indurat pentru orice om. “Cand am ajuns in oras s-a asternut o liniste in toate masinile, cred ca timp de zece minute nimeni nu a scos nici un sunet. Toti ne-am scos tigarile si fumam. Strazile erau ca un abator plin de oameni. Dezastru, cadavre, creieri intinsi pe parbrize, oameni care te ameninta cu arma, gloante care iti trec pe langa ureche. Un slalom printre moarte si holocaust. Cand vezi atata moarte in jurul tau, sange, bucati de oameni, fum, anarhie crezi ca ai vazut Apocalipsa in direct”.
Cu toate acestea, desi isi risca viata din momentul in care au pasit in tara din care fac corespondenta, desi transmisiunile lor tin cu sufletul la gura o tara intreaga, odata intorsi acasa, munca acestor jurnalisti de razboi este privita ca o oricare alta activitate. “Cand ajungi in tara, toti te asculta pentru un sfert de ora, apoi se uita pe pereti. Nu ai cui sa povestesti prin ce ai trecut. Uneori, chiar te deranjeaza ignoranta celor din jurul tau. Iar imaginile de cosmar raman intiparite in subconstient. Te trezesti in mijlocul noptii si nu mai poti sa tragi aer in piept, pentru ca ai visat ca te-a im-puscat cineva”.

“La ce ora vrei sa plecam?”


Spre deosebire de ziaristi “mercenari”, care se incapatanau sa relateze stiri trunchiate despre razboi, vazute prin prisma intereselor patronilor care ii plateau, Mile a incercat si a si reusit sa suprinda obiectiv aspectele unui razboi in care, de multe ori, nu mai existau invingatori sau invinsi, “ai nostri” si “ai lor”, “baieti buni” sau “baieti rai”. In transmisiunile sale de la Belgrad Mile a vorbit despre oameni nevinovati ucisi, despre civilii prinsi intr-un razboi care nu era al lor, despre sacrificii inutile. “Nu sunt un antiamerican convins. Insa eu nu am facut altceva atunci decat sa le critic deciziile politice, lucru pe care il face acum americanul de rand. Americanilor nu le-au convenit comentariile mele facute imediat dupa bombardarea televiziunii din Belgrad. Ei sustineau ca au bombardat un instrument de propaganda, iar eu, prin intermediul stirilor de la Antena 1, am spus ca treaba nu e chiar atat de simpla. In momentul in care americanii sunt promotorii dreptului la libera exprimare, cred ca este o problema cand arunca cu bombe peste ziaristi. Si nu au murit doar ziaristi. Cand vezi atarnand la etajul trei o masa de montaj si trupul mutilat al unui ziarist de 21 de ani, care lucra acolo, iti pui anumite intrebari. De fapt, toti jurnalistii aflati acolo am criticat foarte dur acel atac cu bombe”.
In schimb, povesteste, cu soldatii americani detasati in Irak s-a inteles in limitele normalului. “Cu unii m-am inteles mai bine, cu altii, mai putin bine. De-abia cand am vazut invazia terestra a americanilor, am inteles de ce sunt prima forta armata din lume. Ce mi-a parut curios a fost faptul ca toti soldatii americani din linia intai erau numiti ´Gonzalesª. Am inteles ulterior de ce: sunt imigranti care aleg armata pentru facilitati. De exemplu, primesc mai repede cetatenia si au un venit sigur, chiar daca au o viata nesigura. Sunt lucruri pe care soldatii nu se feresc sa le recunoasca, dar pe care lumea nu le stie”.
La un moment dat, dupa ce s-a intors din Irak, Mile Carpenisan povestea ca jurnalistii nu sunt agreati de nimeni in timpul unui razboi si l-am intrebat daca, totusi, nu exista vreo categorie de oameni care le este apropiata. “Oriunde, serviciile speciale sunt primele care incearca sa se apropie de jurnalisti. Chiar si ziaristii straini care au venit in Romania in timpul Revolutiei din ‘89 au avut asemenea “prieteni”. In orice situatie de criza, cand e un conflict care priveste natiunea, exista straini foarte amabili, cu care te intalnesti “accidental”, care vorbesc frumos cu tine, iti dau o cafea si abia asteapta sa te “citeasca”, iar apoi sa te manipuleze. Translatorii si soferii sunt cele mai bune exemple pe care le stiu”.
Dupa razboi, intorsi acasa, corespondentii de front isi reiau vechea meserie – jurnalist de eveniment. Exista insa riscul sa se plictiseasca… Nu le mai spun mare lucru nici accidentele cumplite, nici arestarile de la miezul noptii. “E greu. E cumplit. Este, de fapt, un exercitiu de supravietuire. Daca nu esti in stare sa faci asta, ramai blocat si te gandesti ca soldatii din Vietnam ce groaznic, dar si ce bine a fost odata… Iti inchei cariera si te apuci sa scrii carti, sa faci expozitii, sa predai. Dar eu inca mai am de lucru”.
L-am intrebat daca, dupa toate campurile de lupta prin care a trecut, pe care le-a vazut, ar mai pleca departe de tara corespondent de razboi. Ni s-a raspuns printr-o intrebare : “La ce ora vrei sa plecam?”

Ziarist la 18 ani

La plecarea in razboiul din Kosovo, Mile Carpenisan avea ceva experienta si in presa scrisa, si in televiziune. A intrat in breasla jurnalisticii in 1993, la 18 ani. “A fost o miscare care putea sa nu aiba nici un fel de rezultat. Am mers pe la ziarul ´Timisoaraª, in 1993. Atunci ziarul se vindea in 100.000 de exemplare. Nu stiam despre jurnalism decat ceea ce vazusem in filme. Eram imatur si nu prea intelegeam ce am de facut. Au fost mai multi oameni care m-au ajutat si toti erau condusi de avantul jurnalistic de dupa Revolutie”.
A stat putin in presa scrisa, pentru ca a inceput sa cocheteze cu imaginea pe sticla. “Mi se parea mult mai fascinanta televiziunea si am plecat la o televiziune locala. In timp ce la ziar erau oameni mai in varsta, la televiziune erau mai dinamici. A fost, de fapt, o alta lectie de presa. Era altceva decat invatasem in presa scrisa. Am invatat totul acolo, de la chestiile tehnice pana la filmare. Pentru ca, daca vrei sa iasa ceva bine, trebuie sa faci totul singur. Eram foarte optimist, foarte entuziast. Uneori, acum, simt ca m-am cam saturat. Atunci, cred ca era frumos pentru ca era vorba de aripile pe care ti le da tineretea”.
Dupa aceea in cariera lui s-a ivit o provocare – Televiziunea Timisoara 89. “Televiziunea fusese cumparata si era cu un picior in groapa. Exista provocarea de a face cea mai buna televiziune locala. Eram o echipa care am incercat si chiar am reusit sa realizam proiectul – care s-a prabusit din pacate – dar noi am facut ce am crezut ca este mai bine. Televiziunea a murit urat, pentru ca asa a fost conjunctura socio-politica din acea perioada. A fost o moarte oribila si au ramas o gramada de oameni pe drumuri. Nu avea nici o legatura cu profesionistii de acolo. Nu puteai sa intretii o televiziune numai din publicitate. Piata publicitara din Timisoara este slaba si in prezent. La acea vreme, nici nu prea stiau oamenii ce-i aia publicitate. Dar cred ca nimeni nu regreta ca a lucrat acolo. Eu am plecat prin 1997 de acolo de pe postul de redactor-sef. Nu puteam sa nu platesc oamenii si nu puteam sa vin cu bani de acasa, asa ca am plecat. Ceilalti care au venit si au vrut sa faca ceva nu aveau cu ce. Din momentul in care am lasat televiziunea, aceasta a functionat inca un an. Nu as mai vrea sa trec prin acea perioada”…

Integral in Revista TIMPOLIS

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

George Roncea si Sorin Bogdan despre jurnalistul ca un razboinic: Mile Carpenisan. Pe frontul din Iugoslavia

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone


” Am ajuns sa aflu si eu in sfarsit ce ma leaga de Kosovo atat de mult. Sa ii spun destin sa ii spun coincidenta? Nu stiu dar ce stiu e ca strabunicii mei sunt ingropati in pamantul ala. Au murit luptand pentru Kosovo si la noi la sarbii e o gena care ne face sa ne iubim familia sa ne respectam si sa nu ne uitam mortii. Si tocmai de aceea am ales aceasta melodie “Poslednja pesma o tebi” si acest titul. Piesa are niste versuri sugestive din care va traduc atat:
” …Si intotdeauna oficial promit , dar stiu in sinea mea ca mint, ca voi inceta sa imi amintesc si ca acesta este ultimul cantec despre tine…”
Ei bine dar Kosovo nu e doar un punct pe harta asa cum e vazut de cei ce impart cu pofta dreptatea lor. E totusi locul acela sfant in care si pentru care pamantul de acolo a fost imbibat cu sange sarbesc. Nu sarbii au inceput sa omoare. Abia dupa mai bine de 20 de ani de orori comise de albanezi le-au sarit balamalele de la usi si au plecat spre sud sa le aplice o corectie zdravana musulmanilor. DA. Din pacate a fost cam zdravana si asta a dus la alte drame si alte morminte au rasarit. Noi cimitire s-au umplut si prea multe femei s-au imbracat in negru. Si-au plans copii si barbatii prin biserici sau moschei cand nu era nevoie ca marmura sa fie spalata cu lacrimi. ”
– Mile

Ieri, în timp ce scriam despre jagardelele penale transformate de Ion Iliescu în generali şi cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul“, a sosit vestea teribilă a morţii lui Mile Cărpenişan, colegul meu de război, din timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, din 1999. Alături de Sorin Bogdan, alt vechi prieten, am petrecut cu Mile momente extraordinare. Nu pot să uit umorul nesfârşit al lui Mile, profesionalismul său dublat de un curaj nebunesc, zâmbetul larg care-i lumina faţa de câte ori rachetele ratau câte o „ţintă legitimă“, un spital, ceva.
Sârbul nostru, Mile Cărpenişan, era un adevărat Cavaler, cu fire de războinic legendar, gata oricând să apere o cauză dreaptă. Pentru el jurnalismul era o cauză, nu un job. Şi-ar fi dorit, ca şi noi, să ţină în mâini o mitralieră. Din motive care îmi scapă, ne-am rezumat doar la ce am tot făcut de-o viaţă: presă. Am dat tzeapă Morţii deseori, în jobul ăsta al nostru. Ieri, Moartea s-a răzbunat: l-a luat pe Mile. Pe brateli al nostru. Fratele nostru muntenegrean. Fir’ar mă-sa a naibii de viaţă. Vroiam să scriem împreună o parte din povestea care ne-a unit, povestea unui război care i-a sfărâmat inima lui Mile, un zdrahon cu sânge sârbesc în vine.
Războiul sfârşitului Iugoslaviei, aşa urma să poartă numele cartea pe care am început-o în 1999, imediat după bombardamentele care au distrus ce mai rămăsese de nimicit dintr-o ţară care nu mai e. În amintirea lui Mile care nu mai e şi el am pus azi la ziar primele pagini ale cărţii începute acum mai bine de zece ani. Este istoria unui război, dar şi istoria începutului unei prietenii – priateli, cum zic sârbii – care ne-a făcut să ne simţim brateli – fraţi până la moarte…

Războiul sfârşitului Iugoslaviei – in memoriam Mile Cărpenişan, brate al nostru…

Era o zi însorită de vineri. Una dintre primele zile frumoase din primăvara anului 1999. Ne aflam, trei jurnalişti români – Mile Cărpenişan, Antena 1, Sorin Bogdan, Pro Tv, George Roncea, „Ziua“ -, pe terasa unui faimos restaurant de pe strada Scadarlia, din centrul Belgradului. Proprietarul a ţinut să ne arate cartea de onoare a localului, un fel de ceaslov uriaş plin de însemnări şi note semnate de nume celebre: Kasparov şi Karpov, Margaret Thatcher, Julio Iglesias, Cernomîrdin, în fine, numai d-ăştia. Până şi Ion Iliescu semnase o dedicaţie în ceaslov, alături de cel care-l invitase la cârciumă, un faimos contrabandist sârb. În acea zi însă în restaurantul uriaş, de 1500 de locuri, ne aflam numai noi trei, doi timişoreni şi un bucureştean. Puţine restaurante se mai încumetau să rămână deschise şi nici lumea nu se prea înghesuia prin cârciumi. Desigur erau şi excepţii. Noi de pildă eram clienţi de excepţie, după care stăteau vreo şapte oameni cu papion la gât, vestuţe roşii şi cămăşi albe cu croiala franţuzească impecabilă, în frunte cu şeful localului.
La doi paşi de noi se afla sediul unui post de televiziune privat, o posibilă ţintă aflată pe listele NATO. Cu o noapte în urmă se bombardase puternic întreaga Serbie. Cinci, şase raiduri, câteva sute de bombe şi câteva zeci de rachete de croazieră. Resturile a 12 copii plus două trei bunici fuseseră împrăştiate de o bombă perforantă pe pereţii pivniţei unde se pitiseră în acea noapte, la Surdulica. Erau lovite din ce în ce mai multe ţinte civile.
Treaba se îngroşa şi eram destul de nervoşi. Simţeam cu toţii, după bombardarea sediului RTS, Televiziunea sârbă de stat, că s-a trecut de un anume punct al războiului şi că sârbii, precum şi noi, cei care aleseserăm să stăm acolo, alături de ei, ne puteam aştepta la absolut orice. Auzisem unele zvonuri, prin zona militară, despre pregătiri în vederea întâmpinării unor atacuri cu arme neconvenţionale, arme chimice ori anumite arme de tip nou, inventate recent şi testate şi folosite pentru prima oară de americani pe pielea sârbilor. Eram tare pregătiţi. Cineva ne învăţase că în caz de explozie a unei rafinării ori de atac chimic puteam să ne ferim de gazele toxice… cu ajutorul unui prosop ud. Inconvenientul era că te puteai alege cu vreo răceală dacă stăteai prea mult cu prosopul pe faţă.
Mile şi Sorin înţelegeau şi vorbeau sârbeşte şi intraseră în vorbă cu şeful localului, care lucrase cândva, în tinereţe, prin Timişoara şi înţelesese că suntem români. Murea de curiozitate să afle ce hram purtam. Prietenii mei i-au povestit cum stă treaba cu noi, ziariştii români cam sonaţi, după părerea sârbilor. Cu mine era o problemă mai serioasă. Înainte de a fi servită masa lucram încă la „Ziua“. La sfârşitul mesei nu mai lucram la „Ziua“. Îl sunasem pe Rosca, la sugestia redactorilor-şefi, deoarece textele mele despre Serbia, după doar săptămâna de când transmiteam corespondenţa la Bucureşti, începuseră să creeze „probleme geopolitice“.
Directorul meu, Naşu’, îmi cerea imperativ să încetez cu articolele despre sârbii aflaţi sub bombe, care să-i ia dracu că sunt comunişti şi să se înveţe minte cu dictatorul comunist de Miloşevici, că aşa le trebuie şi să termin cu statul la beţivăneală cu tipii de la RTS şi dacă nu-mi convine să-mi găsesc alt sponsor că ziarul este pe linia NATO şi asta e, eu n-am ce căuta acolo unde cad bombele, că pe linie nu o interesează drama sârbilor, asta-i propaganda comunistă a lui Miloşevici, ci să fac bine să trag fuga în Macedonia şi să scriu despre drama refugiaţilor albanezi şi a femeilor violate sălbatic de soldaţii criminali sârbi ai lui Miloşevici sângerosul şi odiosul şi dictatorul. Mai era puţin şi mă făcea şi pe mine vândut comuniştilor, ba chiar – pentru a-şi justifica insinuarea – a emis teoria că dreapta, (eu eram purtător de diagonală legionară pe sub cămaşă, în concepţia sa) se ştie, nu-i aşa, că se apropie în anumite colţuri de stânga, deci gata fandaxia. Lăsând la o parte prostiile din discursul său, un lucru era foarte clar. Era prima oară când Naşu’ îmi cerea în mod direct şi explicit să mă aliniez propagandistic şi să las meseria deoparte.
Discuţia cu şeful meu direct din acel moment a devenit cumpăna care mi-a schimbat cursul de până atunci al vieţii. La încheierea sa, Roşca mi-a pus în vedere că dacă vreau să rămân în Serbia şi să scriu în continuare despre război după cum vreau eu, să mă adresez altei publicaţii.
Nu-mi dădeam seama pe loc, conversând în contradictoriu cu Roşca Stănescu în primăvara anului 1999, eu aflat pe terasa crâşmei La trei cerbi din centrul Belgradului el, probabil, aflat undeva pe vreo plajă din Caraibe unde-şi petrecea concediul, că despărţirea de Roşca va însemna şi distanţarea de o generaţie politică, devenită o structură de yes-meni a noului/vechiului regim „democratic“. Pe moment până una, alta eram deranjat mai întâi de neplăcerea discuţiei la care s-a mai adăugat şi neplăcerea unei mese ratate.
Între timp friptura mea se răcise, iar colegii mei ajunseseră deja la cafea. Pe loc, la sugestia lui Sorin Bogdan, l-am sunat pe Ion Cristoiu şi într-un minut şi jumătate (mă costa trei dolari jumate minutul), aveam un loc unde să scriu cititorilor români despre războiul sârbilor cu toată lumea.
Patronul restaurantului s-a bucurat cel mai tare. A aflat vestea de la Mile şi Sorin şi a ţinut să ne facă cinste cu ceva bun din partea casei.
Cinstea pe care ne-a făcut-o patronul restaurantului, deja implicat afectiv în problemă, ne-a remontat pe toţi, suficient cât să ne mai putem ridica de pe scaune pentru a ne lua picioarele la spinare, mai ales că se apropia ora alarmei şi începea noaptea de veghe pe acoperişul hotelului de unde urmăream, seară de seară, bătălia îndrăcită de pe cerul Serbiei.
Noaptea, am băut cu Mile şi Sorin Bogdan toate sticlele de whisky din barul Hotelului Toplice, cartierul nostru general (şi totodată un centru de coordonare al Vojska, Armata Sârbă, după cum aveam să aflăm după război). Mile şi Sorin mi-au făcut cinste – cumpăraseră toată rezerva de băutură a hotelului, iar pe la mijlocul nopţii, între bubuiturile antiaerianei, Mile a stabilit că suntem prieteni, deoarece nu sunt o cârpă de bucureştean care pune botu’ doar la bani şi ordinele şefilor căcăcioşi şi s-a oferit ca să mă ajute să mă stabilesc în Muntenegru – el era pe jumate muntenegrean – dacă nu-mi voi mai găsi de lucru la Românica, după război, asta desigur dacă va mai rămâne ceva din Serbia. Am considerat-o ca pe o mare cinste – oferta sa sinceră, deoarece ştiam că este foarte mândru de sângele său şi am ajuns să ne tratăm de atunci ca brateli – priateli pe viaţă. Fraţi adică, prieteni pe viaţă.
……..
Au trecut zece ani şi un an de atunci. Un ultim an pe care Mile nu l-a mai apucat. În vara aceasta doream să public cartea-jurnal începută în 1999. Vorbisem cu toţii să punem cap la cap cândva povestea războiului sfârşitului Iugoslaviei şi să publicăm teribila istorie a destrămării ţării de suflet a lui Mile, ţară de suflet şi pentru mine şi Sorin Bogdan. Cred că mi-am câştigat porţia de respect din partea lui Mile, în acel război, în care am trecut împreună prin aventuri teribile, am trecut pe lângă moarte de nenumărate ori. Am trecut razant pe lângă evaporare în urma exploziilor unor rachete cât un autobuz, am scăpat după explozia unor bombe de cinci tone, am reuşit să rămânem relativ întregi la cap, dar cu sufletele sfâşiate după acel război cumplit.
O idioată de infecţie însă l-a răpus pe Mile, ieri, asta după ce brateli al nostru a mai trecut prin nu ştiu câte războaie, de atunci încoace. Nu ştiu de ce oamenii buni pier în timp ce Dumnezeu îi lasă să facă umbră pământului pe toţi nenorociţii şi îmbuibaţii şi ticăloşii care au căcat România – cei pe care Mile ar fi dorit să-i mitraliem, un gând comun care ne încerca pe toţi, în timp ce stăteam întinşi pe spate, în noapte, pe acoperişul hotelului Toplice, urmărind pe cer traiectoriile rachetelor ce tot veneau către Belgrad, către noi. Poate gândul lui Mile vom reuşi cândva să-l împlinim, totuşi, noi ăştia puţini care am mai rămas, tot cu ochii la cer…

George Roncea / Curentul

Sorin Bogdan, fost corespondent de război la PRO TV: “Mile Cărpenişan era un adevărat războinic”


Jurnalistul Sorin Bogdan (44 de ani), fost corespondent de război pentru PRO TV şi fost redactor-şef adjunct al postului Antena3, povesteşte despre momentele pe care le-a trăit împreună cu Mile Cărpenişan pe front.

Au transmis împreună, de la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei din 1999 şi au fost ca fraţii, deşi la acea vreme, transmiteau pentru posturi de televiziune concurente. Sorin şi Mile erau prieteni de mai bine de zece ani. “Mile era un un om adevărat”, îşi aminteşte Sorin. “Sunt mândru şi fericit că l-am cunoscut şi că a fost prietenul meu”.

De ce era Mile Cărpenişan un reporter bun?

Mile simţea subiectul şi întotdeauna ardea să ajungă primul la un eveniment. Uneori, îmi lăsa impresia că doarme cu bagajul făcut. Nu conta dacă era obosit sau era în vacanţă. Anul trecut, când au fost cutremurele din Indonezia, urmate de tsunami-uri, Mile era în Austria, în vacanţă. A sunat la Antena 1 şi a plecat imediat la faţa locului.

Cum se vede moartea unui camarad din “plutonul” reporterilor de război?

Am stat trei luni împreună la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, am locuit în aceeaşi cameră de hotel, deşi atunci lucram pentru televiziuni diferite (eu pentru ProTV, el pentru Antena 1), însă l-am simţit tot timpul ca pe un prieten. Era un adevărat războinic, încăpătânat cum îi şade bine unui sârb, nu se lăsa până nu obţinea informaţiile de care avea nevoie. Avea o intuiţie deosebita şi ne înţelegeam dintr-o privire. Mi se pare nedrept că a trecut de atâtea ori prin situaţii extrem de periculoase, a scăpat de gloanţe şi de bombe şi mi-ar plăcea să cred că acum ne joacă o farsă şi mâine va râde din nou alături de noi.

Erai mereu în competiţie cu Mile Cărpenişan. Ce te facea sa-ţi fie “teamă” de el, profesional?

La mijlocul anilor ‘90, lumea presei din Timişoara s-a înviorat brusc: apăruse Mile, un tânăr de 20 de ani pe care, dacă nu te mişcai suficient de repede, îl găseai deja la locul unui eveniment. De când a apărut Mile, nici un jurnalist nu mai putea avea linişte! Îşi iubea meseria din tot sufletul şi era dedicat total oamenilor care îl citeau sau se uitau la televizor.

Adesea, la Belgrad, fiind doar noi doi, eram nevoiţi să ne ducem în locuri diferite şi să confruntăm sau să schimbăm informaţiile obţinute pe teren, însă relatările noastre nu semănau. Mile ştia să filtreze datele şi să le povesteasca într-un fel aparte. Fiind şi sârb, relatările lui din războaiele care au destrămat fosta Iugoslavie veneau din suflet. Empatia lui faţă de durerea oamenilor de acolo nu avea cum să nu fie mai mare decât a mea.

Îl ascultam cum transmitea prin telefon şi, de multe ori, am înţeles mai bine ce simt sârbii, de ce au fost alături de Milosevic în timpul bombardamentelor NATO şi de ce s-au ridicat împotriva lui, după ce conflictul a încetat.

Spune-ne unul dintre momentele emoţionante prin care aţi trecut împreună, pe front.

La Belgrad, eram singurii jurnalisti care stăteam nopţi întregi pe acoperişul hotelului în care locuiam, pentru că nu era “Hyatt”, unde te obligau să intri în adăpostul antiaerian în timpul bombardamentelor. Într-o noapte, o rachetă a lovit Ministerul sârb al Apărării. L-am rugat pe Nelu, directorul hotelului – care era de origine română, din Banatul sârbesc- să ne duca repede cu maşina lui la faţa locului. L-am convins destul de greu şi ne-a dus pe ocolite până acolo. A parcat şi, când am coborat din maşină, am auzit o explozie îngrozitoare.

Pentru prima oară de la începutul războiului, avioanele NATO loviseră o ţinta atinsă – până atunci, le lăsau sârbilor timp să stinga incendiul şi sa adune morţii sau răniţii. Norocul nostru a fost ca am ajuns 5 minute mai târziu faţă de momentul exploziei şi că parcasem pe o stradă paralelă. Practic, în momentul exploziei, între noi şi minister era o altă clădire, care ne-a protejat. Altfel, am fi putut muri.

Cand am ajuns în faţa ministerului, toţi poliţiştii de la pază o luaseră la goană.”Mai vin o dată !”, mi-a spus atunci Mile, care auzise mesajul de alarmă de explozie, pe staţiile poliţiştilor. Cred că atunci am batut orice record pe suta de metri la viteză – am reuşit să fugim din zonă şi să ne ascundem într-un gang.

Rugămintea unui prieten era lege

Pe front, Mile avea o glumă preferată, o supersiţie sau un obiect norocos?

Îi plăcea să tot spună o glumă cunoscută, mai ales în Banat: “Nu s-a pomenit cal verde sau sârb deştept !”. Nu era superstitios, dar, da – ca orice jurnalist – avea obiecte la care ţinea. O bricheta Zippo, casca de protectie cu care a fost în conflictul din Irak…

Cum ştiai că îţi e prieten adevărat?

Înainte de a pleca la Belgrad, mama lui m-a rugat să am grija de el, eu fiind mai în vârsta cu 10 ani decât Mile. L-am considerat un frate mai mic, deşi de multe ori a fost invers: el a fost cel care m-a ajutat sau m-a ocrotit. Când s-a întors din Irak, mi-a adus amintire o eşarfă – “shimagh” -, iar când Kosovo şi-a declarat independenţa, ne-a transmis corespondenţe pentru Antena 3, unde eram redactor şef-adjunct, deşi demisionase şi nu mai avea un contract cu noi. L-am rugat să ne transmită ce se întâmpla în numele prieteniei noastre. Pentru el, rugămintea unui prieten era lege.

Ce îţi vine prima dată în minte când te gândeşti la el?

Nopţile petrecute cu ochii spre cer pe acoperişul hotelului din Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO. Şi furia care ne-a cuprins instantaneu, pe amândoi, când, după ce conflictul încetase, am aflat că la subsolul hotelului fusese unul dintre centrele de comunicaţii ale Armatei Iugoslave. Sătusem trei luni – fără să ştim – pe un adevărat butoi cu pulbere. Clădirea era o ţintă sigură pentru avioanele Alianţei.

Ca orice războinic, Mile era un romantic

Scrii pe blogul tău că Mile Cărpenişan era un romantic. Cum reuşea să jongleze cu romantismul şi duritatea corespondenţelor de război?

Ca orice războinic, Mile era un romantic, dar reuşea să ascundă asta. Ca orice jurnalist care a fost pe front, ura războiul. Rezona cu oamenii simpli, care sufereau de pe urma războiului. Trăia emoţiile lor şi avea o iscusinţă aparte în a le exprima în cuvinte.

Ce l-a făcut să se apropie de Daniel Răduţă, tânărul bolnav de leucemie ?

Aşa era Mile. Avea un suflet de aur şi trăia pentru ceilalţi. Un grup de jurnalişti au anunţat pe internet ca Daniel Răduţă are nevoie de ajutor şi, pentru el, a fost suficient. Pentru a strânge suma necesara salvării lui Daniel, a fost în stare să-şi vândă la licitaţie casca de metal care l-a protejat pe front. Parcă a sfost un semn.

Ion Cristoiu a scris despre noi

A existat o întâmplare anecdotică pe care ai trăit-o împreună cu Mile Cărpenişan?

Aş pomeni de seara în care a venit la Belgrad Ion Cristoiu, care a vrut să stea alături de noi pe acoperişuri, aşa cum auzise că facem, din corespondenţele noastre. I-am arătat oraşul. Era uimit că oamenii se plimbau liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără a da vreun semn că oraşul ar fi sub bombardamente. Am stat apoi la o terasă şi i-am explicat ce trebuie să facă după ce sună alarma aeriană. Noaptea următoare a fost una din cele mai teribile trăite de noi, cu multe bombardamente.

Ajuns în ţară, Ion Cristoiu a scris un editorial în “Cotidianul” în care spunea despre noi că e suficient să auzim huruitul avioanelor şi putem spune ce tip de aeronavă atacă. Ne-a amuzat ideea – de fapt, doar foarte puţini militari cu experienţă sunt în stare să recunoască aşa tipul de aeronavă – , însă am fost măguliţi de metafora pe care o folosise. Şi de de onoarea pe care Cristoiu ne-o făcuse, scriind despre noi.

Ana-Maria Onisei / Adevarul

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Mile: “Mi-e sila…”

Filed under: Curaj in Jurnalism,In Memoriam — Tags: , — admin @ 1:59 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone



Am ajuns din nou sa traiesc un moment care-mi provoaca sila. Eu cu greata nu ar trebui sa am nici un fel de probleme pentru ca avand in istoricul medical o operatie – deloc fericita in urma careia mi-a fost scoasa fierea, iar prietenul meu care-si plimba bisturiul pe la mine prin abdomen a mai fost nevoit saracul sa si carpeasca un coledoc spart care arata ca un ciorap prin care iti iese degetul mare-pap medicamente. Chiar sunt obligat sa fiu o vedeta. Cand ma trezesc si inainte de culcare inghit cate un pumn de boambe. Mare parte dintre ele ar trebui sa-mi taie greata … dar totusi scarba care te poate apuca de niste oameni care mai au si tupeul ordinar de a se uita in ochii tai stiind ca in momentul ala prin mintea ta trec numai ganduri criminale … deci da scarba aia nu o rezolva nici metoclopramidul. Un astfel de animal caruia inca nu-i pronunt numele a avut nesimtirea sa ma priveasca senin in ochi si sa ma intrebe, intinand suferinta de ani si ani de zile a parintilor mei :
“Auzi? dar tu pe unde ai fost pe la ce razboi? Parca ai fost la razboi nu?”
-”Nu, eu nu am facut nimic si de fapt probabil cineva v-a intoxicat pentru ca eu am fost doar un biet debutant pus pe un cal mult mai mare decat merita”
Asa stand lucrurile, cred ca zilele astea va exploda mamaliga, voi suferi din cauza operatiei de fiere de o incontinenta si voi sfarsi cacandu-ma pe ei fara regrete. Si poate ca voi incepe sa spun lucrurilor si oamenilor pe nume…ceea ce pana acum am evitat pentru ca spre diferenta de jegurile alea eu am mai mult de 7 ani de acasa. Dar poate ca peste noapte metoclopramidul, trifermentul si alte alea – alea isi vor face efectul si maine cand cu siguranta ma vor suna toti lasii impostori sa-mi spuna sa nu zic nimic Pentru ca-mi fac rau mie le voi da ascultare, dar vreau sa le spun un singur lucru … niciodata nu vor merita stima si respectul meu. In impostura lor poate ca ar trebui sa-i las doar ca astazi simt ca vreau sa spun doamnelor si domnilor sunteti de cacat.
… si pana la urma …

Iar acum sfarsitul e aproape si infrunt cortina finala. Prietene iti spun clar ca imi sustin cauza de care sunt sigur. Am trait o viata plina, am calatorit pe fiecare cale a mea, dar mai mult, mai mult decat atat am facut-o in felul meu.
Regrete am cateva, dar apoi… sunt prea putine pe care sa le mentionez. Am facut ceea ce trebuie sa fac si uite asa am trecut prin toate fara exceptie. Mi-am programat fiecare deplasare si fiecare pas pe care l-am facut pe drumuri laturalnice.
Ah…si, mai mult… mai mult decat atat am facut-o in felul meu.
Da, au fost vremuri sunt convins ca le stii, in care am muscat mai mult de cat am putut inghitii, dar prin toate cu caderi si ridicari am reusit le-am ros si apoi le-am scuipat, am infruntat tot si am stat drept …si stii ceva ?… am facut-o in felul meu.
Am iubit, am zambit si am plans, am avut partea mea la paguba, iar acum cand lacrimile au devenit substitut pentru bucurie ma uit in urma si ma amuz.
Cand ma gandesc ca am fost capabil pentru toate astea si nu intr-un mod rusinos…e clar. A fost in felul meu.
Ce e de fapt… un barbat … daca nu e instare sa se domine pe el atunci probabil nu va avea nimic. Un barbat trebuie sa aibe puterea sa spuna lucrurilor pe nume asa cum le simte si nu intr-un mod in care iar face pe altii fericiti.
Si istoria o va spune. Mi-am asumat toate bunele si relele si pana la urma am mers pe calea mea.
Da, e calea mea.

(Frank Sinatra -” My way”)

PS: Nu sunt in depresie, nu sunt emo, nu am tendinte sinucigase… doar atat. Melodia e chiar misto, iar Frank Sinatra mi-a placut tot timpul pentru ca era un barbat cu coaie ( si da pot sa spun cacat si coaie pentru ca oricum sunt doar un necunoscut iar pana la urma nu-mi platesc pudicii cacatul asta de blog). Si daca nu va placut textul ma doare exact in gaura aia pe care o aveti si voi, o tineti bine in pantaloni si aveti impresia ca miroase a primavara dar vine Carpenisan si va spune ca pute.

porniti melodia (1) si pe fundalul ei urmariti clipul 2.

clipul 2.


Mile Carpenisan

Cu PS-ul: Si acum se face special din partea mea se stie pentru fostii mei colegi (cu rugamintea sa inlocuiasca “Parlament” cu numele “frumoasei” institutii din Baneasa)

Later edit: pentru ca am fost intrebat (bineinteles de cineva din antene- de ce azi?)
aceasta este explicatia pe care i-am oferit-o prin YM:

de ce azi? pentru ca i-am protejat sub voalul subtilitatii pana acum iar ei au dovedit si prin ultimele gesturi ca nu merita protectia si buna mea credinta …de aia azi . Pana azi spuneam usor mascat dar totusi evident acelasi lucru asa ca nu m-am schimbat brusc am dat doar jos manusile si boxez cu pumnul gol de acum caci numai eu in meciul asta foloseam manusi ei imi dadeau cu pumnii direct in fata dar cel mai mult au lovit ca lasii pe la spate.

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Mile Carpenisan, fratele nostru sarb si roman, nu mai e cu noi. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, ca aici nu a reusit sa o gaseasca! Cum ne-a spus Mile “adio”: “I did it my way!” VIDEO

Filed under: In Memoriam — Tags: , — admin @ 1:57 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Mile al nostru, fratele nostru sarb si roman, care a fentat gloante si rachete in toate razboaiele cunoscute ale ultimelor doua decenii, si care stia si ne deschidea toate caile in Iugoslavia, nu poate sa moara asa. Si totusi… gloantele vietii noastre mizerabile de jurnalisti l-au ajuns mai repede decat cele de pe fronturile de aiurea…

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, ca aici nu a reusit sa o gaseasca!

Cat de straniu, Mile, cand s-a retras din presa “oficiala”, si-a pus pe site propriul clip de adio, realizat de patru prieteni: “I did it my way!”


Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace
Încarcat de VRTV.

Sorin Bogdan prezinta, in postarea sa, mile, reporter in rai, una dintre melodiile preferate ale lui Mile, ale carei versuri le-a si tradus pe blogul sau. Prica o Vasi Ladackom – Djordje Balasevic:

Vidimo se, brate !

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

April 28, 2010

Sunt cu voi!

Filed under: Jurnalism de Investigatie — Tags: , — admin @ 4:42 am
Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someone
« Newer Posts

Powered by WordPress